Academia Vârful Speranței-Casa Disperării

Capitolul 1
– Şi câştigătorul este… Curecheriu Elena!
Academia Vârful Speranţei adună în fiecare an 15 elevi talentaţi într-un anumit domeniu şi unul ales dintr-o loterie, câştigătorul având un grad special, acela de “Super Duper Mega Studentul Norocos”. Este o mare onoare să fii selectat la această şcoală, numai cei mai buni dintre cei mai buni fac faţă la o asemenea şcoală performantă. De obicei, se aleg elevi din şcoli de nivel foarte mare, dar de data asta au fost aleşi cei mai buni elevi din şcoala mea. Eu, de asemenea sunt considerată o elevă strălucită, dar nu au mai avut loc pentru mine. Noroc că am fost selectată la loterie. Ştiind că am cunoştinţe ridicate în domeniul informaticii, am mai primit titlul de “Super Duper Mega Studenta Programator”. Staţi, am uitat să mă prezint. Eu sunt Elena, Super Duper Mega Studenta Programator selectată ca să frecventez cursurile Academiei Vârful Speranţei. Mă regăsesc ca fiind neîndemânatică şi împrăştiată, chiar dacă programez. Uneori sunt puţin ameninţătoare şi plină de umor negru, dar majoritatea timpului sunt chiar de treabă (dacă nu mă enervezi).
Venise ziua cea mare. Prima zi de cursuri la noua şcoală, un pas mare pentru mine. Îmi făcusem multe planuri: să îmi cunosc colegii (dacă cumva sunt din clasa mea, nu era nevoie să îi recunosc), să fac cunoştinţă cu noii profesori, să fac o impresie cel puţin decentă şi să îmi arăt abilităţile! Totodată, îmi era şi frică, dar ştiam că o să treacă. Fac primul pas în curtea zgârie-norului de 100 de metri, plin de afişe încurajatoare şi colorate şi de beculeţe albe, care, surprinzător, se observau chiar şi în bătaia soarelui şi brusc, întunericul a pus stăpânire asupra vederii mele.
După o lungă perioadă de timp, mă trezesc într-o clasă chiar ciudată. Ferestrele erau acoperite cu plăci de oţel sudate chiar foarte bine, iar uşa era încuiată. Pereţii erau plini de mesaje înfricoşătoare şi de sânge, iar băncile erau rupte şi pătate cu sânge. Tabla era umplută de mesaje anormale, care păreau scrise de oameni disperaţi după ajutor, dar n-au avut nici o şansă de supravieţuire. Spre surprinderea mea, mirosea a sushi.
“C-Ce caut aici?!? Ce este locul ăsta?! De ce sunt ferestrele sudate, iar clasa arăta de parcă aici a avut loc o crimă?!” M-am panicat în sinea mea, iar gânduri negre au început să îmi învăluie mintea, pe atunci curată şi fără nici o bănuială ca ce o să urmeze o să mă marcheze pe viaţă şi o să încerc să mă descotorosesc de acele viitoare memorii îngrozitoare.
Am găsit un bileţel roz, puţin rupt şi pătat, presupun de suc de struguri, pe care scria:” Mergi la ora 8 în sala de sport! Nu întârzia! Semnat, Directorul”
“Abia m-am trezit în sala asta de parcă cineva a murit aici şi trebuie să merg în sala de sport, unde numai Dumnezeu ştie unde e! Perfect, uşa mai e şi încuiată!” Eram genul de persoana care se enervează foarte rapid şi uşor, dar care în scurt timp alunga nervii. Mă gândeam să încerc din nou, că poate cumva, cine ştie, un spirit care ţine la mine precum ca nişte microbişti care ţin la echipa lor de fotbal şi ar face totul în putinţă ca grupul de idoli sportiv să ridice cupa pusă în joc şi să se mândrească cu titlul de “câştigători”, să mă ajute deschizând uşa miraculos. Imediat ce am pus mâna pe clanţă şi am apăsat, uşa a scârțâit lung şi s-a deschis larg, iar în faţa pragului am găsit un alt bileţel, asemănător cu cel de mai devreme.
“‘La dreapta’… Poate îmi arată unde este sala aia de sport. Dar cât e ceasul?” Îmi scuturasem mâna, apoi mi-o ridicasem la nivelul pieptului ca să mă uit la ceasul de mână primit ca premiu de la primul meu concurs de programare din a cincea, fiind valoros pentru mine. Era albastru, iar cadranul ornicului era puţin spart, după ce în clasa a şaptea m-a împins un coleg în perete de supărare că jocul programat de mine mergea mai bine decât al lui. Limbile îmi indicau ora 07:59.
“Trebuie să mă grăbesc!!!” Şi o luasem de-ndată la fugă spre sala de sport, de frica că nu o să primesc o sancţiune, la început de an şcolar, ca să îmi pătez reputaţia de la linia de start. Deschid uşile mari şi grele de lemn de nuc, presupun vechi de cel puţin două decenii şi găsesc în sala mare, decorată cu candelabre (ceva neobişnuit pentru un spaţiu destinat activităţilor sportive) şi încăpătoare multe feţe cunoscute.
Brusc, uşile se închid în urma mea, iar în faţa ochilor mei văd cum o figură se repede la mine, de parcă era un ghepard sau ceva asemănător şi cum îşi lăsa toată greutatea asupra corpului meu epuizat şi înfometat şi mă pune la pământ.
– Elena!!! Ce mă bucur să te văd!!! Erai persoana care mă poate ajuta să nu mai fiu în starea asta de disperare…!
Persoana care rostise aceste cuvinte era ultima persoană pe care doream să o văd acum, Marga. Mereu mă cerceta, mă urmărea, tot căuta să îmi ia interviuri pentru canalul ei de Youtube dedicat în special mie şi muncii mele. Făcea o treabă incredibilă în scrierea, filmarea şi editarea videoclipurilor, era un lucru de apreciat la ea. Sigur, nu exista un videoclip care să nu fi fost like-uit, share-uit şi comentat de mine, dar faptul că eşti urmărit zilnic de una şi aceeaşi persoană e deranjant şi enervant. Dar atunci când nu face asemenea activităţi, Marga este o persoană de treabă.
– Hei, Marga… Şi tu ai fost selectată la academie? Cu ce titlu? Am întrebat-o deloc surprinsă.
– “Super Duper Mega Studenta Youtuber”! Nu-i aşa că e incredibil?! Canalul meu are succes! Tu cu ce titlu ai fost admisă?
– Oh.. Chiar cu două. Nu au mai avut locuri pentru mine, aşa că m-am înscris la loterie şi m-au selectat pe mine, deci am venit aici cu titlurile de “Super Duper Mega Studenta Programator” şi “Super Duper Mega Studentul Norocos”. Ciudat, nu?
– Ce nepoliticos să nu te selecteze, dar noroc că ai câştigat la lo…
– Marga, încetează cu vorbele astea dulci şi stai la locul tău. E rândul meu să îmi interoghez verişoara.
Marga fusese întreruptă de o figură previzibilă. ”Super Duper Mega Scriitoarea de Romane de Fantezie”, cunoscută de mine mai ales ca Bledea Aura, verişoara mea. Avea o minte strălucită în transpunerea pe hârtie a universurilor alternative a multor seriale japoneze, cunoscute ca “anime-uri”. Multe dintre ideile ei au fost ecranizate şi i-au adus faima destulă cât să o mulţumească.
– Serioasă ca oricând. Îmi place stilul acesta. Bine te-am regăsit! am rostit aceste călduroase cuvinte în timp ce îi ofeream bunei mele verişoare o îmbrăţişare, vorba mamei, de parcă plecam la război.
– Şi mie îmi pare bine că te revăd.Şi tu te-ai trezit într-o încăpere din aia de parcă a fost protest, da’ unul violent, nu glumă! spuse Aura, râzând subtil.
– De nedescris, îţi jur. Era ca scena unei crime!
– TACI! NU ÎMI PASĂ CE ZICI, CÂND ÎŢI ZIC SĂ ÎMI ADUCI O CAFEA, UNA ÎMI ADUCI!
Vocea aia o pot recunoaşte oriunde, oricând. Este Andra, fata care dacă îţi cere ceva şi nu îi dai acel ceva, eşti mort.Şi nu ţipa la oricine, fix la Andrei. Când s-au întâlnit pentru prima dată, Andrei s-a împiedicat şi a dat peste Andra. Tot a încercat să îşi ceară scuze, degeaba. Andra l-a obligat să îi fie într-un fel servitor până când termină şcoala. Pun pariu că Andra a fost admisă cu titlul de “Super Duper Mega Studenta Parior”. Nimeni n-a câştigat un pariu împotriva ei. E expertă în poker şi blackjack şi ştie să păcălească lumea în cele mai bune şi neaşteptate moduri. Şi Andrei… El e “Super Duper Mega Studentul Gamer”.Se joacă de la cele mai cunoscute titluri pe PC până la jocuri casual pe telefon foarte sofisticate şi uneori se chiar joacă Clash Royale sau Minecraft PE în cele mai importante ore de curs.
– Andra, pe bune? Lasă omul în pace, să-şi trăiască viaţa! Nu păţeşti nimic dacă bei o afurisită de latte machiato, sau cum Doamne se numeşte. Mai bine du-te să-ţi faci singură, în loc să îţi chinui plămânii ăia ţipând la Andrei.
“Super Duper Mega Studentul Afacerist”, sau pe numele întreg Dumitru Alexandru, era salvarea fiecărei ţări care era în criză economică. În business se exprima de parcă avea dicţionarul la îndemâna tot timpul şi făcea nişte înţelegeri extraordinare. În clasă, când se mai strângeau bani pentru nişte culegeri sau ceva asemănător, are nişte metode foarte eficiente de a convinge oamenii să aducă banii necesari cât mai rapid. Era o abilitate perfectă pentru care poţi fi admis la Vârful Speranţei. Era de asemenea un foarte bun detectiv, era atent la orice detaliu.
– Şi tu ai fost cules aici? Dacă te plictiseşti aici, poţi să te duci frumos la director şi să-l întorci în toate felurile şi ca în final nu numai să te scoată pe tine de aici, chiar pe toţi! Am început să râd de tânărul afacerist, care se uita destul de serios la mine.
– Foarte amuzant, E-Elena… Ascultă aici, dacă te mai iei de Alexandru al meu, o să îţi p-p-para rău!
O voce foarte subţire îmi răsună în urechi, aproape să îmi spargă timpanele. Tresar şi observ o figură scundă, cu părul împletit până la piept, cu ochelari şi cu telefonul în mâna deschis la ceea ce presupun eu că este un forum despre literatură. Se uita tare urât la mine şi mi se părea foarte amuzant cum se strâmba la mine Giulia, sora mai mică a lui Alexandru, admisă la Vârful Speranţei cu titlul de “Super Duper Mega Studenta Autoare de Proză”. Aproape o minte strălucită, doar atitudinea îi strică reputaţia. Dar ignorând asta, vei fi fascinat de îndemânarea ei cu cuvintele şi figurile de stil auzite şi neauzite şi de modul în care le introduce în naraţiuni şi în descrieri.
În fundal se auzea cum râdeau Dominic Leo Chiritescu şi Daria Marin de atitudinea copilăroasă a Giuliei. Imediat Giulia s-a întors spre ei, ca să le ceară socoteala pentru comportamentul lor neadecvat. Dominic era liderul unui grup de motociclişti şi aşa a fost admis cu titlul de “Super Duper Mega Studentul Motociclist”. Daria, în schimb, este amatoare de sporturi mai delicate. Este dublă campioana la juniori la gimnastica ritmică şi se pregăteşte pentru a-şi debuta cariera printe seniori. În timp ce Giulia le făcea morală, iar Dominic şi Daria râdeau şi mai tare de ea, observam că în spatele Mariei, ”Super Duper Mega Studenta Iubitoare de Animale”, se ascundeau Mihai şi Rareş, care chicoteau întruna.
– Elena, sigur nu vrei să vezi ce ai în buzunar, mă avertiză Maria. Nu ştii ce au pus ăia doi acolo.
Îmi îndrept capul imediat spre buzunare şi observ în buzunarul drept o petardă. M-am panicat şi am aruncat-o spre cei doi elevi admişi cu titlul de “Super Duper Mega Studentul Farsor”. S-au ferit, de parcă erau ca în Matrix şi ştiau să fenteze timpul şi spaţiul şi petarda a ajuns să explodeze în capul Carlei. Imediat se speriase, iar ochelarii îi căzuse pe jos şi se aleseseră cu o lentilă spartă.
– Carla! Eşti bine?
Alexa, sora ei mai mare, un medic grozav, sărise ca să o ajute să se ridice. Erau foarte apropiate şi nu erau ca Giulia şi Alexandru, care se certau întruna, oricând pe orice subiect. Din contră, se înţelegeau foarte bine şi nu existau certuri între ele. Sau cel puţin nu am observat noi asta. Amândouă erau foarte bune în ce făceau. Alexa era un foarte bun doctor şi nu era de mirare că a fost admisa cu titlul de “Super Duper Mega Studenta Medic”. Carla, în schimb, are talente în muzică. Stăpâneşte 4 instrumente la perfecţie şi este o cântăreaţă experimentată. Aceasta a fost admisă cu titlul de “Super Duper Mega Studenta Senzaţie Pop” şi ne putem da seama că ea cel mai mult interpretează piese pop.
– Iarăşi te-am învins? Stai, ce zic eu? Sigur că te-am învins dacă stai mereu cu nasul în telefonul ăla mai mare decât capul tău!
Pe jos stătea Alex (să nu îl confundam cu Alexandru care e mai serios decât cel despre care discut acum), cu nasul în telefonul lui de-a dreptul gigantic şi plin de abțibilduri colecționate de-a lungul anilor, de când era mic până acum. Sigur stătea pe Facebook Messenger cu prietena sa. Spre surprinderea tuturor, chiar dacă avea cont pe orice reţea de socializare: Facebook, Instagram, Twitter, myspace, Flickr, chiar şi Musical.ly, el întotdeauna venea să mă întrebe de fiecare dată întrebări de genul: ”Mă poţi ajuta să îmi actualizez Whatsapp-ul?” Sau “Când se lansează următoarea versiune de Pokemon Go, că ştiu că va apărea un nou pokemon, unul dintre cei mai rari!”. Cel care îl “învinsese”, era fix Darius, cel mai bun prieten al lui, care mereu îl lovea şi îl rănea fizic, dar el nici măcar nu ştia că era lovit, pentru că întotdeauna trebuie să aprecieze fotografiile lui Mark Zuckerberg de pe Instagram. Darius era printre cei mai buni karatişti din lume, dar întotdeauna îşi folosea forţele pentru a-l chinui pe Alex şi nu numai. Nu exista copil din şcoală care să nu fi fost îmbrâncit, lovit, sau rănit de Darius, intenţionat sau din greşeală.
– Aşadar, observ că mulţi dintre noi au fost aleşi aici, replică Aura.
– Da, văd ca mulţi dintre noi suntem chinuiţi de talent, de când suntem mici, i-am răspuns.
Într-adevăr, mulţi dintre noi ne-am dat seama de mici de calităţile noastre. Alex era foarte fotogenic, chiar de când mama sa îi trimitea prietenilor ei poze cu el pe Yahoo Messenger, iar aceştia împărtăşeau la rândul lor fotografiile. Eu, în schimb, am învăţat să scriu şi să citesc cu ajutorul calculatorului. Dar cea mai amuzantă experienţă a avut-o Andra, care paria pe dulciurile copiilor dacă lua o anumită notă la o fișă la grădiniţă şi câştigă mereu. Nu conta dacă luase insuficient sau bine, era mai mândră de faptul că le lua dulciurile copiilor care erau mâhniţi că rămâneau fără gustare la prânz. Acasă venea cu scuza că ceilalți o simpatizau atât de mult, încât ei îi dădeau dulciurile, fără să fie obligaţi de cineva.
Brusc, se auzi un sunet foarte deranjant, care era mai subţire decât o notă cântată la vioară în poziţia a opta, de parcă cineva testa un microfon şi îl scăpase pe jos. Motivul pentru care se auzise atât de tare zgomotul era faptul că în sala de sport se afla o scenă (presupun că sala de sport funcţionează ca şi sală de festivităţi), iar pe scena erau 4 boxe foarte mari, ca de spectacol în aer liber.
– UNU, DOI, UNU, DOI. TEST, TEST. MĂ AUZIŢI? VAI, CE GLUMĂ, SIGUR CĂ MĂ AUZIŢI! SUNT CHIAR AICI! Pe scena apăru un iepure de pluș, care era pe jumătate alb, pe jumătate roz şi cu o fundă ataşată de urechea stângă. Părea inofensiv. Sau asta credeam noi.
– Ha, ce jucărie! Nici sor’ mea nu s-ar juca cu o chestie din-asta! Darius se grăbi să urce pe scenă şi să ia jucăria să o rupă, şi când să o ia în braţe, a fost întrerupt de aceeaşi voce care a vorbit prin microfon.
– DE CE TE GRĂBEŞTI AŞA? NU TE PURTA AŞA DE URÂT CU MINE!!! LASĂ-MĂ JOS!!! grăi iepuraşul.
– Chestia asta vorbeşte! Ajutor!! Darius scăpă jucăria şi fugi în spatele Dariei.
– NU SUNT O CHESTIE!! SUNT MONOKUMA, DIRECTORUL ACESTEI ŞCOLI!
– Pe bune? O jucărie este directorul celei mai vestite școli din lume? Hai arată-te, cine eşti tu de controlează un iepure care se dă drept director? Alexandru spuse chiar dezamăgit.
– Da, da! Zi-ne cine eşti, controlatorule! Giulia fu de acord cu fratele ei mai mare.
– EU? CONTROLAT? FII SERIOS, BĂIEŢELULE! EU NU SUNT ORICINE! SUNT MARELE MONOKUMA!… MĂ ŞTIŢI, NU?
– Nu prea cred, să fiu sincer. Rareş, poate ăsta care îl controlează pe Iepurică ăsta e ca noi! Mihai exclamă fericit.
– Da!!! Poate îl învăţăm să joace CS: GO cu noi! Rareş avu aceeaşi părere ca Mihai.
– EU? SĂ JOC CS: GO? AM ALTE LUCRURI DE FĂCUT, SĂ VĂ FAC VOUĂ MORALĂ!
– Hai să nu mai stăm la vorbă şi să terminăm cu chestia asta! Hai să vedem ce faci când eşti distrus, iepure malefic! Dominic se repezi să distrugă jucăria-robot, dar se opri deodată. A luat-o în mâini, şi încercă să îi dea o palmă.
– OH? ÎNCERCI SĂ MĂ LOVEŞTI? ATUNCI SĂ VEDEM CE FACI TU CÂND TE LOVESC EU!
Monokuma începu să pâlpâie, de parcă era un beculeţ de Crăciun care s-a ars şi trebuie înlocuit. Se auzi un ticăit, iar toată lumea era nedumerită de ce se întâmplă. Numai Aura şi-a dat seama ce se întâmplă.
– Este o bombă! Feriţi-vă!
Toată lumea se puse la loc sigur, ca să nu fie nimeni rănit de explozia produsă de robot. Jucăria se autodistruge, şi nu rămâne nimic în urma ei.Pe scenă apăru… Monokuma?
– HA, CREDEAŢI CĂ SCĂPAŢI UŞOR DE MINE? Monokuma începu să chicotească.
– E cumva magie, sau ce se întâmplă de iepurele ăsta nu a dispărut?!? Maria se arăta complet surprinsă, şi se panică.
– VAI, SĂ VEDEŢI CUM SCAP EU DE VOI! SĂ TRECEM LA LUCRURI MAI INTERESANTE… ACADEMIA VÂRFUL SPERANŢEI URMEAZĂ NIŞTE REGULI FOARTE STRICTE. ACEASTA NU ESTE O ŞCOALĂ CA ALTELE. NU SE STUDIAZĂ, NU EXISTĂ ORE DE CURS, NU EXISTĂ NOTE SAU ABSENŢE! ÎN SCHIMB, SINGURA CERINŢA PE CARE TREBUIE SĂ O ŢINEŢI MINTE TOT TIMPUL ESTE CĂ TREBUIE SĂ SUPRAVIEŢUIŢI!
Monokuma se arată foarte fericit, şi începu să râdă, ca un elev care învăţase lecţia şi râde de cei scoşi la tablă, care habar nu aveau nici la ce oră sunt ei.
– Supravieţuire?!? Dar ce e aici, junglă?!? Alexandru se răsti la maleficul iepure.
– ŞCOALA ASTA ARE O REGULĂ IMPORTANTĂ, CARE ESTE DE ASEMENEA INTERESANTĂ: OMOARĂ SAU FII OMORÂT!Capitolul 2
– POFTIM?! VREI SĂ SPUI CĂ NOI TREBUIE SĂ JUCĂM UN JOC DE-A ŞOARECELE ŞI PISICA ŞI SĂ NE OMORÂM ÎNTRE NOI? MAI BINE NU SE PUTEA? AM FOST ADMIŞI LA ŞCOALA ASTA NUMAI CA SĂ MURIM CU TOŢII?! CE MAI ESTE, TREBUIE SĂ NE OMORÂM ÎNTR-UN ANUMIT FEL?!? Giulia se enervă şi începu să plângă. Ieşi din sala de sport, şi se duse spre ieşire, de mână cu fratele ei.
– DEGEABA SE DUC LA IEŞIRE. E SUDATĂ UŞA. AŞA CĂ E IMPOSIBIL SĂ IASĂ! Monokuma se distră pe seama celor doi nefericiţi.
Era momentul în care eram lipsiţi de speranţă total. Toată lumea începu să tremure.
– Stai…Unde îmi e telefonul? Aura observă că dispozitivul ei zilnic a dispărut.
După ce Aura a făcut această observaţie, toată lumea începu să pună mâna pe buzunare. Nimeni nu mai avea telefonul în buzunar, nici măcar Alex care stătea mereu cu el în mână. În schimb, găsim ceea ce pare a fi o tabletă.
– ACEASTA ESTE TABLETA VOASTRĂ, TABLETA ELEVULUI. ÎN EA PUTEŢI GĂSI INFORMAŢII DESPRE ŞCOALĂ, VOI, ŞI DESPRE VICTIME! CU EA MAI PUTEŢI SĂ ACCESAŢI VESTIARELE! ÎN STOCAREA TABLETEI MAI SE AFLA REGULILE PE CARE TREBUIE SĂ LE RESPECTAŢI!
Toată lumea amuţi. ”Victime…? Asta înseamnă că… După ce cineva moare, avem la îndemână informaţiile lor?!?”
– Timpul de noapte? Ce mai e şi asta? întreb eu, în timp ce mă uit prin informaţiile stocate în dispozitivul primit.
– TIMPUL DE NOAPTE ESTE ÎNTRE ORA 11 SEARA ŞI ORA 7 DIMINEAŢA. NIMENI NU ARE VOIE CA ÎN ACEST INTERVAL DE TIMP SĂ PĂRĂSEASCĂ CAMERA ÎN CARE SE AFLĂ, CA SĂ NU SE AVANTAJEZE CRIMELE ÎN TIMPUL NOPŢII! Monokuma ne explică toate astea, cu un zâmbet larg pe faţă.
– Dar crimele se pot face aşa uşor, sau trebuie să respectăm nişte reguli? Se îndoi Daria.
– HMM, CE ÎNTREBARE BUNĂ! RĂSPUNSUL ÎL GĂSIŢI ÎN TABLETA! CĂUTAŢI, CĂ PUTEŢI, Monokuma îi dă un răspuns la întâmplare.
“Pentru a scăpa din Academia Vârful Speranţei, trebuie să omorâţi un student sau doi. După ce crima s-a comis şi cadavrele sunt descoperite de 3 persoane, se dă la dispoziţie 5 ore la dispoziţie ca să se investigheze locul crimei pentru a găsi indicii. După cele 5 ore, o şedinţă se porneşte pe tema crimei şi se începe să se analizeze datele colectate de la locul faptei şi se încearcă să se descopere vinovatul. Dacă vinovatul se găseşte, acesta este executat, iar ceilalţi continuă jocul. Dacă vinovatul nu se găseşte, şi este acuzat un elev inocent, cei care nu au comis crima sunt executaţi, iar ucigaşul este liber să plece. Crima se poate petrece în toate circumstanţele, cu condiţia ca să nu existe martori la crimă, să nu se petreacă în timpul Timpului de Noapte, şi în cazul comiterii unei crime, trebuie ca victima să fie omorâtă, nu rănită grav.”
“Dacă se dă vinovatul greşit… Suntem cu toţii morţi!”Capitolul 3
Au trecut 3 zile de când 16 elevi stau blocaţi în clădirea Academiei Vârful Speranţei, trebuind să se elimine între ei. Timp de 3 zile şi nopţi, au trebuit să stea calmi şi să nu să se omoare între ei. În acest interval de timp, am putut să explorăm parterul şi etajul întâi al şcolii. Al doilea etaj era blocat, scările care duc acolo sunt în spatele unor gratii. A trebuit să ne uităm prin locurile permise, până acum. Toate încăperile erau dotate cu camere de supraveghere, exceptând vestiarele. Am observat că toţi elevii au câte o cameră proprie, care, spre surprinderea tuturor, erau pline de camere de supraveghere. Rezerva de mâncare era asigurată, cantina şcolii era reumplută zilnic, cu tot felul de bucate. Cantina era, de asemenea, locul în care ne întâlneam cu toţii dimineaţa sau ne petreceam timpul atunci când nu aveam nimic de făcut.
De obicei, mă duceam să stau în camera mea, să stau degeaba, sau să mai cotrobăi prin dulapuri. Întâmplător, în şifonier găseam haine pe gustul meu, şi care mi se potriveau, aşa că nu aveam de ce să mă îngrijorez în privinţa îmbrăcăminții. Uşa de la baie era puţin stricată, clanţa trebuia apăsată foarte tare ca să se deschidă uşa. Uşa de la intrare se deschide cu ajutorul unor chei, nu cu tableta.
Deodată, se auzi un ciocănit la uşă. Îi strig vizitatorului:
– Intră! Uşa e deschisă!
În cameră intră Carla. Părea speriată.
– Ce s-a întâmplat? Eşti bine?
– Elena, mă poţi ajuta puţin? Nu pot să mă liniştesc, putem să facem schimb de camere pentru două nopţi? Te rog?
– Dacă nu vrei să stai cu sora ta, desigur. Cu plăcere, doar cu o condiţie. Să nu deschizi uşa nimănui, nici mie, până când nu se termină Timpul de Noapte.
– Mulţumesc! strigă Carla, şi îmi dădu o îmbrăţişare strânsă.
– Asta înseamnă că trebuie să merg la tine în cameră?
– Dacă vrei, da. Mulţumesc mult!
– Cu plăcere. Uite, tableta ne zice că Timpul de Noapte va începe imediat. Să sperăm că vei fi bine. Noapte bună!
– Noapte bună, Elena! și Carla închisese uşa cu cheia.
“Aşadar trebuie să dorm la Carla în cameră, prea bine.” Îmi ziceam în timp ce descuiam uşa camerei Carlei, şi rapid o încuiam la loc. Noaptea trecuse destul de rapid, şi m-am odihnit destul de bine. După ce a sunat alarma de sculare, m-am dus în cantină, unde m-am întâlnit cu toţi elevii, mai puţin Carla.
– Bună, Elena! mă salută Alexa. Ştii cumva unde e Carla? N-a venit până acum…
– Bună dimineaţa, mă duc acum să văd.
Bat la uşa camerei mele. Nu răspunde nimeni. Mai bat de trei ori, şi nu primesc nici un răspuns. Încerc să deschid uşa, şi observ că e deschisă. Surpriză! Camera era un dezastru, şi pereţii erau zgâriaţi. Clanţa de la baie era deşurubata, şi găsesc uşa de la baie întredeschisă. Intru în baie, şi îmi doresc să nu fi intrat acolo. O găsesc pe Carla, înjunghiată cu un cuţit de bucătărie în burtă, iar pe perete scria “730”. Mă panichez, şi apoi îmi anunţ colegii de crimă.
– Poftim?!? Ce e cu Carla?!? Alexa nu-i veni să creadă că Carla a fost eliminată.
– Unde a fost omorâtă?!? Întrebă Maria.
– La mine în cameră…
– HOPA! UN CADAVRU A FOST GĂSIT! AVEŢI 5 ORE LA DISPOZIŢIE SĂ INVESTIGAŢI! Monokuma strigă prin difuzoare.
– Deci, tu ai omorât-o?! Dominic strigă la mine.
– Poftim?!? Eu, să o omor?!? De ce aş face asta?! ripostez eu.
– De ce nu? Tu ai fost cea mai agitată când ai aflat că trebuie să ne omorâm între noi, şi ai profitat de inocența Carlei! Mai ales că crima s-a petrecut în camera ta! Recunoaşte!
– Stai puţin, agitatule. De ce să dăm vina pe Elena? N-ai dovezi mai bune? Faptul că fapta s-a petrecut în camera ei nu e o dovadă prea bună ca să tragem această concluzie. Mai bine să vedem scena crimei, mă apăra Alexandru.
– Hmph, bine, detectivule, arată ce poţi, se înfumură Dominic, şi îşi întoarse spatele.
Au trecut 4 ore în care Alexandru, alături de Giulia şi de mine am investigat locul crimei. Crima s-a petrecut în baia camerei mele, iar arma era un cuţit de bucătărie. Camera era, de asemenea, dezordonată, şi cu susul în jos. Pereţii erau zgâriaţi, pernele şi pătura erau pe jos, şi am găsit trusa mea de scule, pe care am găsit-o în prima zi în dulap. Era veche, iar uneltele erau ruginite. Pentru că am terminat investigaţiile mai rapid, Monokuma ne-a chemat la şedinţa mai repede. A trebuit să luăm liftul aflat în faţa uşii care ducea în afara şcolii. Liftul ne ducea sub pământ, către o cameră cu o masă foarte mare, şi cu 18 scaune, unul fiind pentru Monokuma.
– De ce sunt 17 scaune pentru elevi, dacă noi suntem 16? întrebă Mihai
– Poate cineva vrea să se odihnească, şi stă pe 2 scaune! răspunde Rareş.
– Tare deştept eşti! îl tachină Mihai.
– NU E UN MOTIV ANUME PENTRU CARE AVEM MAI MULTE SCAUNE, DOAR AŞA! SĂ ÎNCEPEM! PENTRU CĂ ESTE PRIMA VOASTRĂ ŞEDINŢĂ, VĂ VOI MAI DA INDICII DESPRE CE VEŢI DISCUTA. ÎN PRIMUL RÂND, DISCUTAȚI DESPRE ÎMPREJURIMI ŞI VICTIMĂ.
– Carla a fost ucisă în baia camerei Elenei, în baie mai exact. Clanţa băii era deşurubată. Carla a fost găsită înjunghiată în piept cu un cuţit, replică primul Alexandru.
– DECI ELENA E VINOVATĂ! RECUNOAŞTE! interveni iritat Dominic.
– Mai întâi dovedeşte că Elena este ucigaşul, apoi putem discuta, mă apăra Aura.
– Păi, crima s-a petrecut în camera Elenei! E de ajuns ca să considerăm că Elena e cea care a organizat crima! răspunse Dominic.
– Nu de ajuns ca să o acuzăm. O putem suspecta, dar nu considera ucigaşul, se împotrivi Mihai.
– Trebuie să vorbim şi de provenienţa armei, ca să mergem mai departe, sugeră Aura. Este cel mai probabil că arma să fie luată din bucătărie.
– Cred că ştiu eu cine a luat-o! interveni Andra. Am fost aseară cu Andrei în bucătăria cantinei, să îmi facă nişte ciocolată caldă.
– Da, e adevărat, Carla venise să ia nişte apă, şi după ce a ieşit, am observat că un cuţit a dispărut din suport.
“Poftim? Carla a luat arma?!?”
– Staţi, poate a luat-o ca să se apare! Aseară venise la mine, speriată, şi am făcut schimb de cameră pentru o noapte. Era posibil să fi luat cuţitul pentru dublă protecţie, sugestam eu.
– Atunci, ce a făcut? S-a sinucis? se împotrivi Dominic.
– Puţin probabil. În spatele ei, a lăsat un mesaj.” 730”, răspund eu.
– Tu lucrezi cu numere în fiecare zi, Elena. Nu poţi să ne spui semnificaţia lor? întrebă Darius.
– Din păcate, aceste cifre nu au nimic special, în orice limbaj de programare cu care lucrez eu.
– Poate trebuie să vedem numerele din altă perspectivă, cine ştie, spuse Marga.
“Altă perspectivă…’730’… Gata, m-am prins!”
– Ştiu cine e ucigaşul! strigam eu.
– Pe bune?! se sperie Dominic. Adică, mă rog.
– Dacă rotim numerele “730” la 180 de grade, găsim” 037”.Şi dacă la citim de la stânga la dreapta, ne iese “Leo”.Şi ca să vezi, acesta e numele tău, Dominic Leo Chiritescu, spusem eu victorioasă.
– Poftim?!? Alexa amuţi. Tu eşti cel care mi-a ucis sora? Netrebnicule! O să plăteşti pentru asta!
– Dar nu am fost eu! P-P-Poate a scris numele acela ca să vă inducă în eroare! se apără el.
– Mai am o dovadă! Uşa băii mele are o clanţă care se deschide greu, şi trebuie să pui un efort foarte mare ca să o deschizi. Dominic nu a ştiut asta, şi a deşurubat clanţa.Şi poţi să ne arăţi trusa ta de scule? Îţi pot dovedi că toţi avem una, nu-i aşa, Monokuma?
– CE? A, DA, MĂ ROG. AVEŢI VOIE SĂ FOLOSIŢI O UNEALTĂ DOAR O DATĂ, ŞI NE PUTEM ASIGURA CĂ E FOLOSITĂ DOAR O DATĂ PENTRU CĂ UNELTELE SUNT DE UNICĂ FOLOSINŢĂ, ŞI DUPĂ CE LE FOLOSEŞTI, SE RUP! APROPO, TRUSA LUI DOMINIC ERA NOUĂ, ŞI ABIA CUMPĂRATĂ. TRUSA ELENEI ERA RUGINITĂ, ŞI NU PUTEA FI FOLOSITĂ.
– Aşadar, Leo, poţi să ne arăţi trusa? Monokuma spune că ai o trusă nouă. Scuza “am pierdut-o” sau “nu ştiu unde e” nu va merge cu noi, zise Alexandru.
– Haide, ce mai aştepţi? îl întărâtă Giulia.
Se vedea pe faţa lui Dominic teroarea.
– BINE, RECUNOSC! MĂ CHEMASE CARLA CA SĂ DISCUTE CU MINE ÎN PRIVAT! ŞTIAM CĂ DOREA SĂ MĂ OMOARE, AŞA CĂ AM VENIT CU TRUSA! AM RIPOSTAT ATUNCI CÂND M-A ATACAT, ŞI S-A ASCUNS ÎN BAIE! AM DEŞURUBAT CLANŢA, ŞI APOI AM OMORÂT-O! ERA CA SĂ MĂ APĂR! SE PUNE?!?
– HOPA, AŢI GĂSIT VINOVATUL! CARLA PIRNEA A FOST OMORÂTĂ DE DOMINIC LEO CHIRITESCU! ULTIMELE CUVINTE ÎNAINTE DE EXECUŢIE? chicoti Monokuma.
– Îmi recunosc vina…
– DE AJUNS! ACUM SĂ TRECEM LA LUCRURI INTERESANTE! PA, PA! zise iepurele în timp ce trăsese de o manetă.
Se deschisese o trapă sub Dominic, iar el căzu. Trapa se închisese la loc. Toată lumea era şocată, iar Aura era mai mult de atât.
– Ascultă, Iepurică! De unde îţi vin ideile astea? Jocul ăsta de omorât nu ne prieşte deloc! Au fost luate 2 vieţi deja! Ai ceva de spus în apărarea ta?!? zise Aura, în timp ce-l ridică pe Monokuma de pe scaun şi îl agită.
– DA. REGULAMENTUL SPUNE SĂ NU TE IEI DE DIRECTOR! iar Monokuma o înjunghiase în piept şi apăsase din nou pe manetă, iar o trapă se deschisese sub Aura, şi se petrecu ce se întâmplase cu Dominic.
– N-AM OMORÂT-O FĂRĂ MOTIV, DOAR CA SĂ VĂ ÎNVĂŢ MINTE! spuse iepuraşul, şi apoi dispăru.

Capitolul 4
Se pare că atmosfera s-a liniştit, după ce 3 vieţi au fost luate. Toată lumea încă mai e şocată de dispariţia Carlei, a lui Dominic şi Aurei. Alexa pare cea mai marcată de eveniment, dar nu lăsa să se observe asta. În schimb, Monokuma a ridicat gratiile din fața scărilor care duc spre al doilea etaj. Acolo am găsit o saună, biblioteca şcolii, o piscină, şi vestiare care se pot deschide cu ajutorul tabletelor. În biblioteca am găsit un calculator stricat, dar am reuşit să îl repar şi să programez o personalitate virtuală, în speranţa că vom găsi mai multe informaţii despre şcoală şi istoria să.
– Salutare! Eu sunt Alter Ego, o copie virtuală a personalităţii creatoarei mele! spuse calculatorul.
Toată lumea se uită la mine foarte ciudat, văzând programul creat de mine. Nu înţelegeau nimic, şi nu ştiau cum am reuşit să fac asta. Mai straniu pentru ei a fost faptul că programul înfăţişează fața mea, şi îmi poate mima toate expresiile faciale. Era ceva gen o persoană adevărată care mă imita la perfecţie. Vocea, expresia feţei, personalitate, vocabular, tot.
– Elena, tu ştii că… Lucrul ăsta îmi dă fiori? E ciudat cum un aparat să se comporte ca o persoană reală! Îmi recunoscu Daria.
– Da, dar cred că Elena încearcă să ne ajute, sugesta Andrei. Ai putea să conectezi…
– TACI, TU NU TREBUIE SĂ VORBEŞTI! țipă Andra. Ai putea să conectezi calculatorul la reţeaua şcolii! Se comportă ea ca şi cum ar fi fost ideea ei, şi zâmbi la mine.
– Tu nu ştii că Monokuma ar putea să o sesizeze şi să ne pedepsească, aşa cum s-a întâmplat cu Aura! se împotrivi Marga.
Auzind de Aura, m-am cutremurat. Era cea mai bună prietenă a mea, totodată verişoara mea. Râdeam împreună, vorbeam mereu, şi nu exista prostie făcută de mine fără ea. Eram de nedespărţit. Chiar şi când am intrat în şcoala la care am fost înainte să trec la academie. S-au făcut toate procedurile că eu să merg în clasa Aurei, chiar dacă eram mai mică. Până când am fost admise la academie, totul părea perfect.
– Da… E posibil, este foarte riscant, raspunsem eu. Dar am o rugăminte, nu mai pomeniţi de Aura.
Toată lumea dădu din cap, şi părăsiseră camera, inclusiv eu. În cantină, se întâmplau lucrurile obişnuite. Andra tipa la Andrei, Marga, împreună cu Alexa, Maria şi Daria stăteau de vorbă. Alexandru stătea şi asculta despre ce subiect dorea să scrie Giulia, Mihai şi Rareş se certau despre care skin-uri de CS: GO erau mai bune şi ieftine, iar Alex stătea pe tabletă, pe care oarecum reuşise să îşi pună toate aplicaţiile de socializare, numai că nu are voie să posteze lucruri despre academie, în timp ce Darius îl răsucea în toate felurile. Deodată, Darius îi dădu peste mâna, iar tabletă dădu de pământ şi se crapă puţin. Imediat Alex se enervă.
– ÎŢI DAI SEAMA CE AI FĂCUT?!? ACUM NU O SĂ MAI POT SĂ VORBESC CU FANII MEI DE PE SNAPCHAT ŞI INSTAGRAM! MONOKUMA NU O SĂ-MI DEA ALTA!
– O, PE BUNE? răspunse Darius, la fel de enervat de faptul că Alex “a îndrăznit să ţipe la el”.
– DA! ESTE FOARTE IMPORTANT SĂ SOCIALIZEZ CU PERSOANELE DIN AFARĂ!
– SĂ STAI CU OCHII ÎN TABLETA AIA AFURISITĂ ŞI SĂ STAI PE PROSTIA AIA DE SNAPCHAT SAU CUM SE NUMEŞTE, NU E CEVA DEMN DE NOI! HAI SĂ NE ÎNTRECEM SĂ VEDEM CARE E MAI BUN, ŞI SPUNEM DUPĂ ACEEA CE E MAI BINE: SĂ AI OCHII ROŞII DE LA TABLETA SAU SĂ FACI SPORT ŞI SĂ FII SĂNĂTOS?
– S-A FĂCUT! Alex fu de acord şi dădu mâna cu Darius.
– Nu credeţi că exageraţi? întrebam eu.
– Fii serioasă! Trebuie să arătăm care e mai bărbat! țipă Alex la mine cu un ton arogant.
– Bine, faceţi ce vreţi, nu e vina mea dacă vă răniţi, dădeam eu un răspuns final, şi mă întorc la treaba mea cu Alter Ego.
Cei doi s-au înţeles să se dueleze în saună, să vadă care rezistă mai mult în căldură. Au ajuns chiar să suporte 100 de grade. Păreau epuizaţi şi moleşiţi după ce au ieşit. Surprinzător, se comportau de parcă erau cei mai buni prieteni. Nu se mai îmbrânceau, nici în glumă, ci stăteau aproape unul faţă de celălalt, şi râdeau, vorbeau şi glumeau.
– Aţi păţit ceva? De ce sunteţi aşa de veseli? întrebă Marga.
– Cât timp eram în saună, ne-am dat seama că o amărâtă de tableta nu contează, se poate repara! În loc să ne certăm, mai bine ne înţelegem ca doi prieteni buni! spuse Alex.
– Într-adevăr! fu de acord Darius.
Toată lumea se uitau la ei, mai ciudat decât s-au uitat la Alter Ego.
A doua zi, Monokuma ne-a anunţat să mergem în sala de sport, pentru că are ceva important de raportat. Presupun că nu o să iasă bine… Toţi se duceau în sala speriaţi de ce o să se petreacă, sperând că nu va fi ceva ce va întărâta jocul uciderii.
Ne-am înşelat cumplit.
– SALUTARE! NU NE-AM VĂZUT DE MULT! AU TRECUT 3 ZILE DE CÂND AU MURIT CÂTEVA PERSOANE, ŞI M-AM PLICTISIT DE MOARTE! Rânji Monokuma. ASTĂZI M-AM GÂNDIT SĂ “ÎNCĂLZESC” ATMOSFERĂ, şi arata 13 biletele, iar pe fiecare era notat un nume de-al nostru, şi le aruncă în faţa noastră. Ca prin magie, în faţa fiecăruia căzu bileţelul care îi aparţinea.
– Ce vrei să însemne bileţelele astea? întrebă Daria.
– OH, SUNT DOAR NIŞTE SIMPLE BILEŢELE PE CARE SUNT SCRISE CELE MAI ÎNTUNECATE SECRETE ALE VOASTRE!
“Elena este un membru al Anonymous.”, scria pe bilețelul meu. Nu m-aş supăra dacă s-ar afla acest lucru, dar ar putea afecta părerea colegilor despre mine. Anonymous era o grupare care nu prea era văzută cu ochi buni, fiind una de hackeri. În schimb, toată lumea era şocată, în timp ce se uitau foarte speriaţi la bileţelele lor. Cei mai marcaţi păreau a fi Daria, Giulia, şi Alex. Alexandru era neinteresat, şi aruncă bileţelul la coş. Părea că avea aceeaşi reacţie ca mine.
– DACĂ NU ESTE GĂSIT UN CADAVRU ÎN URMĂTOARELE 24 DE ORE, O SĂ PUBLIC SECRETELE VOASTRE PE INTERNET!
Se părea că Monokuma era însetat să vadă o altă crimă petrecându-se între pereţii şcolii. Ceea ce era mai grav pentru mine, era faptul că 7 miliarde de oameni o să afle de a doua identitate a mea. În cel mai rău caz, o să fiu dată afară din Anonymous. Nu, mai rău, gruparea o să se destrame. Reacţiile Dariei, Giuliei şi a lui Alex erau mai profunde, dar Alexandru rămăsese la fel de indiferent. Ceilalţi erau puţin speriaţi, dar nu încât să leşine, ca Giulia. Imediat o duse Marga şi Alexa în camera ei, iar Maria se ducea să ia nişte apă.
– SPOR LA UCIS! chicoti Monokuma, şi dispăru imediat după ce a rostit aceste cuvinte.
Se apropia Timpul de Noapte, aşa că trebuia să mă duc în cameră. Am deschis uşa, şi apoi am încuiat-o la fel de repede. După aceea, mă sprijineam de uşă, şi am început să privesc camera, mai ales uşa de la baie, care îmi aducea foarte mult aminte de Carla, şi de momentul în care am găsit-o fără suflare, cu un cuţit în zona bazinului. Apoi m-am învârtit prin cameră, şi îmi plimbam mâna pe pereţii zgâriaţi, care, de asemenea, îmi aduceau aminte de un lucru. Nu de Carla, de Academia Vârful Speranţei. Îmi imaginam că respectivele tăieturi mă descriau în acel moment. Rănită, fără cale de vindecare. Pentru câteva secunde am crezut că poate într-un moment îmi pierd controlul mental şi ajung să omor pe cineva. Bineînţeles, nu eram aşa de naivă ca să cad în jocurile lui Monokuma. Mă gândesc să nu mai îmi bat capul cu asemenea gânduri negre, şi că trebuie să mă bag la culcare. Din nefericire, nu am putut să dorm, şi în schimb, am stat pe aproape tot parcursul nopţii cu gândul la cei decedaţi, la Aura în special. Pentru un moment, aveam o teorie foarte ireală. Mi se părea că Monokuma o vedea pe Aura ca un inamic. La începutul jocului, Darius şi Dominic s-au comportat într-un fel ameninţător, şi au apelat chiar şi la acte de violenţă fizică, nu numai verbală. Aura în schimb, a cerut socoteala, şi s-a ales cu o pedeapsă cruntă. Imediat, după o lungă aşteptare, m-a luat somnul, chiar după ce mi-am terminat gândul.
După ce, în final, am avut un somn liniştit, mă trezise ceea ce nu părea a fi alarma…
– BUNĂ DIMINEAŢA!!! SĂ SPERĂM CĂ AŢI DORMIT BINE! DIN PĂCATE, S-A DESCOPERIT UN CADAVRU ÎN VESTIARUL FETELOR! spuse Monokuma printr-un difuzor.
“O altă crimă?!?” îmi ziceam. Se părea că o persoană s-a lăsat păcălit de trucul lui Monokuma, şi a apărut o nouă victimă. După părerea mea, suspecţii principali ar fi Alex, Daria, şi Giulia, deoarece după reacţiile lor când au văzut bileţelele, ei ar avea cele mai negre secrete, şi ar da orice să nu afle lumea de ele.
Locul crimei era într-adevăr vestiarul fetelor, dar victima era unul dintre suspecţi, Daria. A fost lovită în cap, şi apoi a fost într-un fel crucificată cu un prelungitor. Mai exact, prelungitorul era înfăşurat de braţe şi de gât, iar capetele erau bătute în cuie în perete, ca să o susţină şi să pară că a fost strangulată şi crucificată. În spatele ei, pe perete scria “Bloodbath Fever”. S-a observat ceva ciudat la vestiar: posterul, care înfăţişa o trupă masculină, a fost înlocuit cu unul care înfăţişa o altă trupă, de data asta feminină. În vestiarul băieților se găsi afişul cu trupa masculină.
– Aseară am fost să fac sport, şi de obicei, înainte să mă apuc, beam un suc, şi atunci l-am vărsat accidental, zise Maria. L-am scăpat pe covor. Acum, observ că pata a dispărut…
Covorul pătat se “mutase” în vestiarul baietior, şi era şi pătat de sânge. Cel din vestiarul fetelor era alb imaculat, şi am ajuns la concluzia că vinovatul a schimbat anumite lucruri mărunte, dar uşor de observat.
Cu o oră înainte de şedinţă, mă cheama Alexandru în bibliotecă, pentru că a găsit o uşă ascunsă. Camera respectivă nu avea nici o urmă de camere de supraveghere, şi era plină de cărţi, şi de fire, care mi se păreau că susţin reţeaua lui Monokuma, prin care ne urmăreşte, şi ne dă anunţurile.
– Ce ai găsit interesant aici? În afară de faptul că aici nu sunt camere de supraghevere, îi zic eu.
– Asta, îmi răspunse el.
Ţinea în mână o carte, intitulata “Mari criminali – TOP SECRET”.Pe parcurs îmi explica că aici găsise toate informaţiile despre toţi criminalii lumii: modul lor de ucidere, ţintele, reuşitele, şi nu în ultimul rând, eşecurile fatale.
– Cel mai interesant personaj de aici este Genocider Sho, îmi replică el cu o față serioasă.
În manual, Genocider Sho era descris ca fiind un criminal silenţios, victimile fiind mereu personaje masculine, crucificându-le cu foarfece înfipte în perete şi încheieturi, şi omorâte cu o lovitură puternică în cap. În spatele decedatului crucificat, era inscripţionată fraza “Bloodbath Fever”.
– Detaliile astea prea seamănă cu ceea ce ne-am confruntat în vestiar. Asta rezultă că Genocider Sho se află printre noi.
Era ceva demn de CSI: New York. Un ucigaş de mare clasă, să se afle printre elevii unei academii, care era de fapt o capcană pentru a induce omenirea în disperare.
Tableta îi bâzâi lui Alexandru. Giulia îl chemă printr-un mesaj, unul de ajutor, şi alergă până la ea. Îl urmasem, şi o găsisem pe Giulia plângând în cameră.
– Îmi pare rău..! Nu am putut să o ţin pe Genocider Sho în frâu… Mi-am încălcat promisiunea!! Giulia țipa, în timp ce plângea în pernă, iar fratele ei mai mare îşi aranjă ochelarii şi plecă.
Urmează şedinţa. Toată lumea era mai liniştită de data asta, decât data trecută. Însă, eram singura care dorea să nu mai fie doi executaţi la o şedinţă. Chiar înainte ca Monokuma să dea startul dezbaterii, Darius sări:
– Giulia e vinovată! Ea s-a comportat ciudat tot acest timp, şi a leşinat când şi-a văzut secretul, hotărându-se că mai bine nu trebuie să rişte, şi să îşi păstreze secretul în siguranţă! Caz rezolvat, şi se aşeză bomsuflat.
– Şi Alex avu aceeaşi reacţie, de ce nu îi ceri şi lui socolteală? Şi nu, nu pentru că o apăr pe Giulia, întreb acest lucru deoarece şi el e un suspect, toţi suntem.
– Într-adevăr, tu şi Giulia sunteţi principalii suspecți, confirma Marga.
– Pe lângă aceştia doi, mai avem pe cineva în vizor… oftă Alexandru.
– Pe bune?! Pe cine?! Exclamă Alexa.
– Pe Genocider Sho.
Se dovedi a fi un nume cutremurător, după faţa colegilor mei. Brusc, Giulia leşină, şi când Maria şi Marga să sară să o ajute, se ridică, dar era o altă persoană cu o personalitate diferită faţă de Giulia care era timidă, dar făcea morală tuturor.
– Salutare! Nu m-aţi mai văzut pe aici? Păcat, că eu vă ştiu pe toţi! Stai, ce caut aici, nu trebuia să fiu în casa celui care mi-a spus că sunt ciudată? Doamne, ce deștept să îmi spună asta! În fine, să mă prezint. EU SUNT GENOCIDER SHO!
E oficial. Un ucigaş de mare clasă se afla prinţe nişte puşti de 14-15 ani. Era sigur că toţi vom fi eliminaţi de acest personaj, care se ascunde în Giulia. Presupun că acesta era secretul Giuliei: ea e Genocider Sho!
– Poftim?! Giulia, te-ai ţicnit?! țipă Andrei. Ce ai păţit de zici că eşti mai marele ucigaş de care se dădea la ştiri încontinnu? Şcoala asta nu ţi-a prins bine…
– DE FAPT, EA NU A PĂŢIT NIMIC! VĂ DAŢI SEAMA DESPRE CE ESTE VORBA DACĂ VĂ FOLOSIŢI CREIERUL! Zise Monokuma, cu un ton obosit.
“Giulia este timidă şi retrasă de obicei, dar acum nu este ca ea! Trebuie să fie un motiv anume… Două personalităţi, dublu caracter… Ştiu!”
– Monokuma are dreptate! răspund eu. Giulia are dublă personalitate!
– Adică, poţi să îmi explici mai multe? spuse Marga, în timp ce scotea un carneţel şi un pix. Ar fi un subiect interesant pentru canalul meu! Chiar dacă… Nu am mai postat de 2 săptămâni..
– Marga, acum te gândeşti la audienţa aia a ta? Dădu ochii peste cap Andra.
– Las-o în pace, află mai multe, se împotrivi Alexandru. De ceea ce suferă Giulia se numeşte dublă personalitate, cum a zis şi Elena. O face să aibe în anumite momente o personalitate complet diferită, chiar opusă de ce este de obicei. Cea de-a doua față nu poate fi controlată, şi se poate declanşa oricând, cum s-a întâmplat acum. Cele două personalităţi nu împart amintiri, doar cunoştinţe şi informaţii.
– Aşa e, dragul meu frate! Spuse Genocider, şi se uită la Alexandru.
– Aşadar, tu ai comis crima! Tu crucifici victimele cu prelungitoare, şi scrii pe perete “Bloodbath Fever”! E clar! sări Alex.
– Oh, nu da vina pe mine aşa de rapid! Nu ştii cu adevărat modul în care operez! se răsti Genocider.
– Mai bine gândeşte înainte să vorbeşti, Alex, spuse Andra. Parcă ştiam că Genocider Sho crucifica victimele cu foarfece, nu cu prelungitoare.
– DA! Vezi cine a fost atent, băieţelule? Se strâmbă Genocider la Alex. Totuşi, ai dreptate într-o privinţă, scriu pe perete “Bloodbath Fever”, dar v-a mai scăpat ceva! Eu omor numai băieţi! Dar e o posibilitate să o fi omorât pe Daria…
– Din ce ai spus, tocmai te-ai contrazis, spuse Maria. Daria e fată, e logic.
– Din contră, Daria este băiat, zise Mihai. El mi-a spus secretul lui când mă aflam în vestiar să mă schimb. Era şi Alex acolo…
– Dar de ce crima s-a petrecut în vestiarul fetelor? Ucigaşul nu ar fi avut acces la uşă, întreb eu.
– Asta pentru că eu am schimbat lucrurile, confirma Alexandru. Am mutat corpul în vestiarul fetelor, ca să vă derutez. Am folosit tableta Giuliei ca să pot face asta.
– Ew, ce scârbos!! Eu nu aş face asta nici într-un milion de ani! Se schimbă la față Andra.
– Daria aprecia foarte mult fetele, şi dorea să facă parte dintre ele foarte mult. Şi-a schimbat aparența, şi nu a fost greu, datorită părului lui lung, mărturisi Mihai. Chiar s-a înscris în gimnastică de dragul feminităţii.
– Mda, cum zici tu, se arată plictisi Alex. Imediat ce intrase Daria, a trebuit să ne dea explicaţii. Venise cu o geantă, şi Mihai please ca să se antreneze. Apoi Daria îşi scoase treningul albastru, şi apoi plecasem.
– Aş dori să te contrazic, Alex, spuse Mihai. Tu ai rămas în vestiar timp de o oră. Apropo, de unde ştiai că treningul este albastru? Daria îşi pusese geanta pe dulap, după ce se urcase pe un scaun, şi apoi îl pusese la loc. Nu putea să ia treningul după ce pusese geanta pe dulap. Cred că te-ai dat de gol, vinovatule.
Alex se dau în spate cu un pas, şi se schimbă radical la faţă.
– Minciuni! Se împotrivi Darius. Alex e prietenul meu cel mai bun! Nu-i aşa, Alex? Alex?
Alex se prăbuşi în genunchi, şi începu să plângă. Era un semn clar că el este făptaşul, dar în schimb, se pare că ştie care sunt consecinţele, şi îi pare rău de ce a făcut. Începu să vorbească, cu ochii în lacrimi şi cu amărăciune în voce:
– Nu mai pot suporta… Trebuie să recunosc, eu sunt vinovatul… Eu l-am omorât, eu trebuie să fiu pedepsit… Am acţionat ca Genocider Sho, ca să nu pară că eu sunt cel care a făcut toate astea, dar nu mi-a reuşit…
– NU SPUNE PROSTII!! Ţipă Darius. Tu nu ai omorî pe nimeni, nu-i aşa? Alex, prietenul meu, răspunde-mi!
– Darius, tu n-ai ce să faci în privinţa asta, îi spuse Rareş. Trebuie să suporte ce consecinţele, pentru fapta pe care a făcut-o.
– VAI, ÎN SFÂRŞIT AM VĂZUT O PERECHE DE PRIETENI ADEVĂRATĂ! CE PĂCAT CĂ TREBUIE SĂ ÎI DESPART… OH, APROPO, PENTRU CĂ URMEAZĂ SĂ FII EXECUTAT, KOVACS ALEXANDRU, PUTEM SĂ ÎŢI DIVULGĂM MARELE ŞI ÎNTUNECATUL SECRET AL TĂU, CHIAR ŞI LUI DARIA!
Majoritatea păreau foarte agitaţi. Mulţi s-au gândit că din cauza exprimării lui Monokuma “marele şi întunecatul secret”, respectivul secret va fi unul şocant. Într-adevăr, e ceva ce va schimba modul în care ne uităm şi ne gândim la Alex.
– ALEX… ŞI-A OMORÂT FRATELE MAI MARE!
Giulia iar leşină, şi restul se uitară la Alex cu o privire terifiata.
– A fost o întrecere, cine va traversa podul deasupra râului jucându-se pe telefon, va câştiga, iar eu de supărare că a câştigat, l-am împins, şi a căzut de pe pod, zise Alex, tot lăsat de speranţă. Dar nu mai contează, nu? O să îmi primesc pedeapsa pentru cele două fapte ale mele, şi sunt mulţumit de asta… Monokuma, trage maneta.
– S-A FĂCUT! râse iepurele, şi făcu ce i-a zis Alex. Se dechisese o trapă sub el, şi căzu în gol.
– EI BINE, MAI SUNTEŢI DETERMINAŢI SĂ OMORÂŢI? CE ÎNTREBARE MAI E ASTA, SIGUR CĂ SUNTEŢI! NE VEDEM MÂINE, ÎN SALA DE SPORT. ARRIVEDERCI! iar Monokuma dispăru în ceaţă.

Capitolul 5
O altă zi, o altă ocazie de a găsi modalităţi de a ieşi din şcoală, care eşuează întruna. Totuşi, cine ştie dacă găsim una care o să mergă. Monokuma ne dădu mesaj prin tableta să mergem în sala de sport. Oare cu ce o să ne mai momească iepurele ăsta…
– SALUTARE!!! ŞEDINŢA DE IERI A FOST FOARTE PALPITANTĂ, AŞA CĂ MAI VREAU VĂ MAI ÎNCURAJEZ SĂ VĂ MAI ELIMINAŢI! CEL CARE REUŞEŞTE SĂ ELIMINE PE UNUL DINTRE VOI ŞI NU VA FI PRINS, PRIMEŞTE UN MILIARD DE DOLARI!
Brusc, Andra se arată interesată, iar Alexandru plecă imediat, alături de câţiva colegi. Rămăsesem cu Andra, Marga, Darius, Giulia şi Andrei.
– Monokuma, în sfârşit ai găsit un motiv bun de a ne omorî între noi! zise Andra, bucuroasă, dar apoi şi-a dat seama că toţi ne uităm la ea foarte straniu. Ups, adică, cine n-ar face asta pentru bani? Nimeni? Păcat.
După întâlnirea cu Monokuma, restul dimineţii a fost destul de plictisitoare, în afara faptului că Rareş era de negăsit, nici Mihai nu ştia unde era, iar Andra era mai liniştită, şi nu ţipa la Andrei. În schimb, ea scria pe nişte foi, şi oricine se apropia de ea era alungat, în afară de Andrei. Chiar au început să îşi vorbească la ureche, ceea ce părea foarte suspect, dar pe de altă parte părea că se înţelegeau.
Trecu ziua la fel de repede, şi ne trezirăm ziua următoare cu o surpriză plăcută. Monokuma ne lasă să hoinărim al treilea etaj. Găsisem un laborator de biologie, o sală plină de calculatoare stricate, şi o sală de pictură.
Stăteam cu Alter Ego, şi îmi dădu o veste bună: a reuşit să decripteze câteva fişiere despre şcoală. I-am chemat pe ceilalţi, ca să le arăt ce găsise Alter Ego. Găsise o poză cu Daria, Dominic şi Carla care stăteau şi lucrau la un afiş, dar imediat toată lumea a spus că poza nu e reală, aşa că am părăsit ideea imediat după. Apoi, se auzi un ţipăt din sala cu calculatoare. Toţi fugisem, dar numai Andra stătea liniştită, sub pretextul că sigur e Andrei, şi că s-a rănit cu cine ştie ce lucru. Îl găsisem, surprinzător, pe Andrei rănit, plin de sânge pe mâna, şi cu capul spart. Mihai şi Alexa l-au dus în cameră, iar după aceea s-au dus în laboratorul de biologie, ca să găsească măcar ceva ca să-i înfăşoare rana lui Andrei. Imediat ce intră Alexa în cameră, strigă după ajutor. Restul s-au panicat la ţipătul Alexei.
– Vai, mulţumesc că v-aţi grăbit! se linişti fata la venirea mea şi a restul colegilor.
– Ce s-a întâmplat? Ce ai văzut în laborator? întrebasem eu nedumerită, şi apoi îl observ pe Mihai destul de neliniştit, şi apoi mi-a spus el:
– Am găsit un alt cadavru…
Alexandru lovi uşa cu un picior, şi o trânti pe loc, din cauza balamalelor slăbite. Marga se grăbi să intre, alături de Maria, şi apoi se întorceau cu o față asemănătoare a lui Mihai şi a Alexei.
– Ce aţi mai găsit acolo? Cine e acolo!? se repezi Giulia să ţipe la Maria, chiar dacă încă mai era în stare de şoc.
– Ce stai tu acolo ca o prinţesă? Du-te să vezi! Se răsti Marga.
Intră Giulia foarte curajoasă, şi apoi se păli la faţă. Îşi pusese mâna la gură, şi ne chema prin gesturi. Faptul că Andrei era rănit şi stătea singur nu era de ajuns, îl găsisem şi pe Darius, fără sufare. Curios e faptul că Darius avea aceleaşi răni ca Andrei, doar că i-au fost fatale, chiar dacă era cel mai rezistent la răni dintre noi. Prin difuzoare, Monokuma dădu anunţul descoperirii unui cadavru.
– URA! O INVESTIGAŢIE NOUĂ! UN CADAVRU A FOST GĂSIT. AVEŢI LA DISPOZIŢIE 5 ORE! TERMINAT.
Înainte de toate, ne duceam la Andrei ca să-l verificăm. Nu mai era în cameră. Îl căutasem prin toată şcoala, până când Maria ne dădu mesaj să venim în sala de pictură. Îl găsise şi pe Darius şi Andrei unul peste altul, părând morţi. Venisem cu toţii, chiar şi Andra veni la auzul veştii că Andrei e mort.
– Pe bune?! Reproşa Marga. Acum sunt DOI?! Asta ne mai trebuia!
Marga a fost întreruptă de Andrei, care se părea că a “înviat”. Era la fel de slăbit, şi se părea că vrea să ne spună ceva.
– Maria… Şi se prăbuşi la loc, nearătând semn de viaţă.
Anunţul lui Monokuma se dădu încă o dată, şi pentru că sunt două victime, ne dădu la dispoziţie 7 ore pentru investigaţii. În sala de sport, se găsi în sala de sport o cameră foto. O poză îl înfăţişa pe Andrei fiind ţinut în braţe de un robot, dar îl ţinea foarte tare în braţe.Se putea citi pe faţa lui că nu mai avea aer, şi voia să scape. Aşadar, cel care purta costumul era un suspect. Andra ne spuse unde se ţine costumul: în vestiarul băieţilor. Deschisese Alexa dulapul din vestiar, iar apoi un costum de robot voluminous se prăbuşi asupra ei. Un singur lucru neobişnuit era faptul că robotul avea capul dat jos, şi se observă că în interiorul lui se afla Rareş, care era surprins de prezenţa noastră, dar părea la fel de fericit că scăpase din dulap.
– Mulţumesc că m-aţi scos din dulapul ăla! Chiar nu ştiam ce să mai fac, costumul ăsta e chiar greu, zise Rareş bucuros, dar apoi se uită la figurile noastre, şi şi-a dat seama că e ceva în neregulă.
– Rareş, eşti un suspect în privinţa morţii lui Andrei, spuse Alexandru, şi scoase aparatul foto şi îi arată poza suspectă. Îţi sugerează poza asta ceva?
Rareş se încruntă la cameră foto.
– Da, că tipul care a putut să folosească costumul ăsta e tare puternic, sau ceva asemănător! se distra Rareş, iar Mihai nu se abţinu din râs.
– Bravo, frate! Aşa şi trebuie să fii! Mihai încerca să bată palma cu amicul său, dar Alexa îi dădu peste mâna, apoi explodă.
– Omule, ce nu înţelegi?!? Este vorba despre două decese! Nu este timp pentru glumele voastre nesărate, mai bine recunoaşte! L-ai omorât pe Andrei, da sau nu?!
– Cine s-a mai dus de data asta, în afară de Andrei? Rareş se uită cu o față nevinovată la Alexa, care şi-a scăpat controlul.
După ce Alexa se linişti, îl scosesem pe Rareş din costum, şi apoi îi explicăm despre Darius şi Andrei. Înţelesese rapid despre situaţie, şi promisese împreună cu Mihai că nu o să mai facă glume în asemenea situaţii.
După 6 ore de cercetare şi investigare, am găsit 3 ciocane, pe care scria “26637772”. Am încercat să întorc şi cifrele în toate felurile, dar nimic. Nici Alter Ego n-a ştiut să îmi răspundă. Sigur cel care deţinea ciocanele este cel care a comis cel puţin una dintre crime, așa că am trecut mai departe. Ca să vedem dacă vinovatul se dă de gol, am pus mai multe întrebări tuturor. Nimeni nu părea suspect, doar Andra nu dorea să răspundă, precizând că moartea lui Andrei nu este ceva major. În timpul acela, îmi adusesem aminte de ultimele cuvinte ale lui Andrei. Aşadar, şi Maria deveni un suspect. Restul de 60 de minute le-am folosit cu Alexandru şi Giulia ca să analizăm situaţia, dar nu rezulta nimic interesant. Mai mult am stat să ne gândim cum un om ar putea să fie atât de vigilent, şi să treacă neobservat, Andra fiind prea sofisticată ca să pună mâna pe un cadavru, iar Maria nu avea forţa necesară. Şi fotografia din aparatul foto ne sugera că Rareş este un suspect. Însă, din spusele lui, ideea că el ar fi cel care a comis crimele se contrazicea cu ceea ce a spus cu propria gură. În concluzie, Maria şi Andra deveneau suspecţii principali, deoarece ultimul cuvânt al lui Andrei a fost “Maria”, iar Andra nu dorea să se mai implice în acţiunile noastre, cu o zi înainte şi după crimă.
Veni momentul, şi trebui să ne certăm între noi pentru a treia oară, doar ca Monokuma era de faţă, şi cineva trebuia să dispară din peisaj. Era timpul ca să anunţăm începutul desfăşurării celei de-a treia şedinţe.
– ACUM ŞTIŢI CE SĂ FACEŢI, ÎNCEPEŢI! dădu startul Monokuma, care după aceea căscă.
– Au fost 2 victime: Andrei şi Darius. Există, totuşi, o posibilitate ca ucigaşul unuia să fie şi a celuilalt. Mai întâi, Andrei a fost găsit în sala cu calculatoare rănit, nu mort. Apoi îl găsisem pe Darius decedat, iar alarma lui Monokuma se declanşa. După aceea, Andrei a dispărut din camera sa, acolo unde îl lasesem, apoi cadavrul lui Darius dispăru de asemenea. După căutare, îi găsisem pe cei doi unul peste altul, iar Andrei reuşise să zică un cuvânt cheie în această investigaţie: Maria. Apoi se prăbuşi, iar alarma anunţării unui deces se declanşa din nou, spusesem eu, cu încredere în mine.
– Arma, pardon, armele sunt ciocanele găsite în camera lui Andrei, rosti Alexa.
– Suspecţii principali sunt Andra, Maria, şi Rareş, zise Alexandru, uitându-se la cei trei, numai că Andra nu acordă atenţie, iar ceilalţi doi se agitau foarte tare.
– Aş dori să atac ideea care ne spune că Rareş e vinovat, spuse Mihai.
– Sunt total de acord cu el, replicam eu. Există o şansă ca fotografia să fie falsă, şi scot eu camera foto din buzunar. Uitaţi-vă la poziţia robotului şi a lui Andrei. Andrei stătea cu spatele la robot, iar robotul îşi avea mâinile înfăşurate în jurul burţii lui Andrei. Cel puţin, faptul că purtătorul costumului îl rănea pe Andrei este fals. În imagine, Andrei încerca de fapt să care robotul. Asta ne mai spune ceva…
– Andrei este cumva un complice? întrebă Alexa încrezătoare.
– Corect, fu de acord Alexandru.
– Asta e absurd! se împotrivi Marga. De ce ar fi Andrei complice, dacă nu ar câştiga nimic? În regulament, complicii nu ies din şcoală, ci sunt omorâţi la rândul lor dacă ucigaşul scapă basma curată!
– Pentru că, Marga, a fost obligat, spuse Alexa.
– Prostii! se ridică în final Andra, după ce butona pe tabletă încă de la început. Andrei ar face numai ce i-aş zice eu!
– Dar dacă tu ai fi cea care i-ai ordonat să stea într-o postură confuză şi tu ai făcut fotografia ca să dai vina pe Rareş? presupunea Alexandru. Sau tu ai fost cea care l-ai rănit pe Andrei cu un ciocan, şi în timp ce eram cu el, l-ai omorât pe Darius cu un alt ciocan, şi după aceea l-ai pus pe Andrei să spună Maria ca să ne derutezi înainte să moară? Spune-mi! Ce te-a determinat să faci un asemenea lucru?!
– Oh, în sfârşit ţi-ai dat seama! Dragul meu, am făcut acest lucru pentru bani, nu altceva! spuse Andra cu un zâmbet larg pe faţă. Familia mea este renumită pentru pariurile pe care le face, şi niciodată nu pierde! Acei bani pe care îi oferea Monokuma îmi ajută familia să crească, şi să ajungă într-un final ca economia mondială să depindă de noi! Îţi imaginezi ce putere vom avea?
– Şi acele cifre?” 26637772”? Ce însemnau? întrebam eu.
– Ia gândeşte-te puţin! spuse ea, şi îmi dă un telefon vechi, cu taste.
Introduc acele numere, iar telefonul îmi dă un rezultat terifiant. Dacă apeşi o dată pe 2, de 2 ori pe 6, o dată pe 3, de 3 ori pe 7 şi o dată pe 2, iese “ANDRA”.
– Numele acela nu este numele meu adevărat! Andrei a spus numele meu real, Maria!
– ASEMENEA MOMENT RAR ÎL ÎNTÂLNESC, se arata impresionat Monokuma. FĂPTAŞUL ÎNSUŞI SĂ SE DEZVĂLUIE, CHIAR DACĂ A FOST ÎNCOLŢIT! CE PĂCAT TOTUŞI… TREBUIE SĂ NE LUĂM PA-PA DE LA ALBERT MARIA… LA REVEDERE! și apasă pe manetă, iar “Andra” căzu în gol, după ce o trapă se deschisese sub ea.
Rămăsesem jumătate din câţi eram la început, şi câţi n-o să mai dispară…
– O, NU SCĂPAŢI DE MINE CHIAR ACUM! Se întorsese Monokuma. AM GĂSIT ÎNCĂ PE CINEVA! MAI DEGRABĂ, CEVA.
Ceva? Nu cumva se referă la… Nu se poate! Alter Ego?! Era ultima noastră scăpare, şi singura noastră sursă de informaţie! Iepurele scoase la iveală calculatorul şi începu să îl distrugă, dând cu pumnii în el. În acel moment mi-am dat seama că am dat-o în bară. Îl conectasem pe Alter Ego la reţeaua şcolii în camera secretă din bibliotecă, ştiind că acolo nu sunt camere de supraveghere. Mă bătea gândul că nu trebuia să fac asta, cunoscând faptul că riscul nu este departe de noi, dar programul tot insista, şi eu de felul meu cedez rapid. Procesul de distrugere a calculatorului a fost lung şi chinuitor, mai ales pentru mine, în timp ce priveam neputincioasă. Faptul că am stat o grămadă de timp stând reparând şi programând o personalitate virtuală, şi apoi munca mea e distrusă de un robot, era şocant pentru mine.
Monokuma obosise, şi apoi dădu cu piciorul în componentele rămase, dându-le la o parte, apoi sugeră:
– ŞTIŢI CE? M-AM PLICTISIT DE JOCURI… AŞA CĂ M-AM GÂNDIT ÎN FELUL URMĂTOR: NIMENI NU SE MAI OMOARĂ, ŞI DESCHID AL PATRULEA ŞI ULTIMUL ETAJ AL ŞCOLII. O SĂ AVEM ULTIMA ŞEDINŢĂ, ŞI VA TREBUI SĂ REZOLVAŢI CELE MAI ÎNTUNECATE MISTERE ALE ŞCOLII! DACĂ CÂŞTIGAŢI VOI, VĂ ELIBEREZ. DACĂ PIERDEŢI, VOTĂM: STAŢI PE VECI ÎNCHIŞI AICI, SAU VĂ OMOR CÂTE UNUL!

Capitolul 6
În sfârşit. Accesul la ultimul etaj, anunţul din partea lui Monokuma care ne spune că vom avea ultima şedinţă şi faptul că ni se acordă o şansă la libertate sunt veşti îmbucurătoare. În schimb, putem să murim cu toţii, dacă facem pași abrupţi şi suntem neatenţi la detalii, chiar şi la cele neînsemnate. Ştiind că Monokuma este de obicei foarte nerăbdător, am început imediat să explorez ultimul etaj. Două încăperi erau foarte suspicioase, deoarece erau încuiate. Una dintre uşi avea o plăcuţă inscripţionată cu textul “Biroul Directorului”, iar cealaltă uşă avea de asemenea o plăcuță, doar că avea un text diferit faţă de celălalt:” Sediu de date”. Am presupus că respectivul “sediu de date” e locul de unde ne spionează Monokuma, iar biroul acela e doar o cameră unde se relaxează, sau ceva asemănător… Pe etajul patru al şcolii se mai afla o grădină, un depozit cu articole sportive, o sală de clasă distrusă, cu băncile, scaunele şi tabla zgâriate, şi pereţii pătaţi de ceea ce pare a fi sânge. Sigur Monokuma o să ne pună întrebări pe acest subiect, dar nu am găsit nimic în clasă interesant. Se mai afla şi o morgă, unde corpurile bunilor noştrii prieteni se aflau.
În acea seară, Alexandru m-a chemat în vestiar, pentru a discuta anumite subiecte.
– Elena, am găsit în grădina o cheie care deschide orice uşă din şcoală, spuse el, plin de seriozitate.
– De unde ştii? Ai încercat să deschizi uşile încuiate de pe al patrulea etaj? întreb eu nedumerită.
– Da, am încercat să deschid numai biroul directorului, dar Monokuma a închis-o la loc imediat ce a văzut că ușa se deschide.
– Nu ai deschis sediul de date?
– Nu voiam să risc şi să mă bag într-o problemă. Mai bine vă anunţ pe toţi ca să fiu sigur că dacă sunt atacat să nu stau să zac acolo. Totuşi, mai întâi am vrut să mă consult cu tine, înainte de a da vestea celorlalţi.
Anunţul începutului Timpului de Noapte se declanşa, iar Alexandru se făcu nevăzut imediat. Imediat ce ieşisem din vestiar, am dat peste Monokuma.
– BUNĂ, ELENA! CE MAI FACI? NU AM VORBIT DELOC, ŞI M-AM GÂNDIT CĂ ACESTA ESTE MOMENTUL OPORTUN SĂ DISCUTĂM! CUM ŢI SE PARE MICUL MEU… JOC?
Dacă acum s-a trezit să discute cu mine, sigur vrea ceva de la mine.
– Ce vrei de la mine, Monokuma? De ce te-ai trezit acum să mă întrebi asemenea lucruri?
– ÎNTREBAREA CORECTĂ ESTE… CE FĂCEAI ACOLO CU ALEXANDRU? ASEMENEA LUCRURI NU SUNT ACCEPTATE ÎN ŞCOALA ASTA!
– Nu e ceea ce crezi, vorbeam despre următoarea şedinţă.
– TE CRED, PENTRU CĂ DIN ACŢIUNILE TALE REIESE CĂ EŞTI CEA MAI ONESTĂ DE PE AICI! N-AM MAI ÎNTÂLNIT ASEMENEA ELEVĂ! OH, ERA SĂ UIT, VREAU SĂ ÎŢI DAU CEVA CE SĂ TE AJUTE, SPER, ÎN INVESTIGAŢIE!
Îmi întinde o fotografie de grup cu toţi elevii, inclusiv cu cei decedaţi, numai că eu nu aflam printre ei. Un lucru neobişnuit mi se părea faptul că nu îmi amintesc să fi făcut o asemenea fotografie.
– MAI AM CÂTEVA LUCRURI DE PRECIZAT, ELENA. UN MISTER AR FI “EVENIMETUL CE A DETERMINAT LUMEA SĂ SE DESTRAME”. ŞI MAI E CEVA… PRINTRE NOI, SE AFLĂ O A ŞAPTESPREZECEA ELEVĂ, OLIVIA… UPS, AM SPUS PREA MULTE, TREBUIE SĂ PLEC, PA!
– Pa…

Capitolul 7
Imediat după discuţia cu Monokuma, m-am dus în camera mea, şi am stat să mă gândesc la ce a spus el. O a şaptesprezecea elevă se afla printre noi… În poza pe care mi-a dat-o toţi păream fericiţi, şi acum observ o fată pe care nu o recunoşteam. Avea ochi albaştri, un zâmbet mai larg decât al celorlalţi şi mi se părea că avea gusturi bune în privinţa hainelor. Stătea lângă Aura. Mai era şi “Evenimetul ce a determinat lumea să se destrame”, despre care tot Monokuma mi-a spus. Poate clasa distrusă de pe al patrulea etaj are legătură. Totuşi, ce are de a face o sală de clasă cu o întâmplare care a cauzat ca populaţia lumii să păţească ceva? Dacă s-a întâmplat ceva în şcoală, Monokuma l-ar fi denumit “Evenimentul ce a determinat Academia Vârful Speranţei să se destrame” sau ceva asemănător…
– Ce vrei să spui?! Vrei ca NOI toţi să ne riscăm vieţile doar ca să intrăm în odaia aia?! Şi cum vei deschide uşa, mă rog?
Dis-de-dimineaţă, se iscă o ceartă în cantină între Alexandru şi Alexa. Se pare că Alexandru nu a ales momentul oportun să le spună colegilor despre cheie şi planul lui. Alexa se enervase din cauza faptului că Alexandru e “înfumurat şi narcisist”, iar ca de obicei, şi Giulia se băga între ei şi s-a luat la ceartă de asemenea cu Alexa, numai ca să îi ia apărarea fratelui ei.
– Să nu mai îndrăzneşti să mai faci mişto sau să îl subestimezi pe fratele meu! Ai înţeles?!
– Gata, Giulia, lasă-mă să explic tuturor ceea ce vreau să spun, o linişti Alexandru. Am găsit într-un ghiveci din grădină o cheie, care deschide orice uşă din şcoală, am şi testat-o, încercând să văd a cărei uşi aparţine. Aşa putem accesa sediul de date şi biroul directorului. Însă, aş dori să intrăm în sediul de date, deoarece Monokuma stă mai mult în biroul său decât în sediul de date.
Toată lumea fusese convinsă, şi am fost cu toţii de acord să mergem să deschidem încăperea. Alexandru baga cheia în broască, şi uşa se deschisese. Intrăm fiecare cu paşi repezi, şi găsim o mulţime de monitoare, care arata imaginea pe care o capturează camerele de supraveghere. Se mai afla un microfon, prin care presupun că Monokuma ne dă anunţurile. Mai era un televizor foarte mare, care se afla pe tavan.
– VAI! AŢI VENIT LA FIX!
Televizorul imens se aprinsese, şi ne arată pe noi, alături de un simbol ‘live’. Situaţia era foarte neclară, dar Marga s-a prins de ce se întâmplă. Ţipă la Monokuma, care apăru în pragul uşii.
– TU, Monokuma, dai la televizor ce facem noi! Pentru telespectatori viaţa noastră aici este un reality show! Fiinţă malefică ce eşti…!
– Poftim?! țipă Giulia. Cum să ne vadă toată lumea suferinţa şi chinul prin care trecem şi nimeni nu contactează poliţia? Ce au păţit oamenii în ziua de azi?!
– GIULIA, LUMEA VREA ENTERTAIMENT, NU DRAMĂ! EU OFER CE ÎŞI DOREŞTE AUDIENŢA! ŞI DACĂ MĂ SCUZAŢI, AM NIŞTE TREABĂ DE FĂCUT! PA!
Am fost cu toţii şocaţi. Tot ce facem noi, orice mişcare este privită cel puţin de o ţară întreagă.Şi nimeni din afară nu acţiona. Părinţii, fraţii, prietenii, nimeni. Toţi ne-am întors în cantină cu fața plecată, iar Alexa nu se abţinu să nu ţipe din nou la Alexandru.
– ZICEAI CĂ TOTUL O SĂ FIE BINE, NU? ZICEAI CĂ O SĂ FIE ÎN REGULĂ, NU-I AŞA? UITE CU CE NE-AM ALES! 7 MILIARDE DE OAMENI SE UITĂ LA NOI, RÂZÂND DE SUFERINŢA NOASTRĂ! MAI BINE NU ŞTIAM DE CHESTIA ASTA, ŞI STĂTEAM BINE-MERCI ÎN PAT! DAR NU! ALEXANDRU VREA SĂ NE RISCĂM PIELEA CA SĂ SCĂPĂM DIN ŞCOALA ASTA. CARE MAI E SCOPUL? DEJA ŞTIM CĂ O SĂ RĂMÂNEM AICI PE VECIE, DACĂ NU MURIM OMORÂŢI DE UNUL DINTRE NOI!
– Gata Alexa, linişteşte-te, nu te mai stresa, am spus eu, îndepărtând-o de Alexandru. Se pare că Giulia a fost enervată la culme. Ca să nu facă o criză de nervi, a fost trimisă în cameră. A mormăit ceva, şi apoi s-a dus de bunăvoie la ea în cameră.
– Elena, tu nu înţelegi! De când suntem în şcoala asta, toţi am suferit! Eu mi-am pierdut sora, tu ţi-ai pierdut verişoara, din cauza cui, oare? Alexandru e de vină, bineînţeles! Narcisismul lui ne-a făcut să pierdem tot ce ne era drag pe lume! Alexa ripostă la gestul meu.
– Nu a fost vina mea dacă Dominic a fost mare filozof şi Aura a fost cu gura mare, a răspuns cu tupeu Alexandru.
– Asta e de ajuns! se ridică de pe scaun Maria şi țipă. Voi doi, liniştiţi-vă! Duceţi-vă cu toţii în cameră, mai ales că vine Timpul de Noapte! Somn ușor!
– Nu înainte de a-i lua cheia lui Alexandru! o întrerupse Alexa.
– Ţi-o dau cu cea mai mare plăcere, spuse Alexandru, băgând mâna în buzunar şi îi dădu cheia Alexei, fiind foarte calm. Sigur profita de faptul că are cheia universală.
Alexa dădu ochii peste cap, şi se duse în cameră, fără să spună noapte bună. Apoi cu toţii ne-am dus la locurile noastre. Alexandru s-a dus să doarmă cu Giulia. Poate ziua următoare o să ne aducă nişte surprise destul de neplăcute, din cauza cerţii.
Şi așa a fost.

Capitolul 8

Maria mă apela spunându-mi că a găsit un cadavru în grădină. Era imposibil ca respectivul corp să fie al unuia dintre noi, deoarece toţi am ajuns la locul faptei, niciunul nu era absent. E cumva Olivia…?
– Nu se poate! Suntem cu toţii aici! Strigă Giulia. Este o farsă de-a lui Iepurică ăla!
– Toată lumea! Ascultaţi la mine! Calmez eu spiritele. Monokuma mi-a zis că printre noi se află o a saptrezecea elevă, Olivia.
– Atunci de ce n-am văzut-o pe aici? Întrebă Alexa serioasă.
– Asta e pentru că… Ea e Olivia, spuse Marga arătând spre cadavru, care era înjunghiat în piept, dar cuţitul nu se afla acolo, şi înfăşurat în ceva ce se puneau mumiile în Egiptul Antic, nu mai ţin minte cum se numesc. Maria se grăbi să îl atingă, dar cadavrul explodă, şi aşa o piesă importantă din investigaţie s-a dus. După ce ne-am ridicat cu toţii şi ne-am scuturat, alarma lui Monokuma se declanşa. În urma cadavrului au rămas nişte rămăşiţe.
– UN CADAVRU A FOST DESCOPERIT. AVEŢI LA DISPOZIŢIE 3 ORE ÎN CARE PUTEŢI SĂ INVESTIGAŢI.
Trei ore?! Asta e absurd. Trebuia ca Monokuma să ne acorde minim 7 ore deoarece este vorba despre o persoană necunoscută pe care n-am mai întâlnit-o până acum. Am găsit în depozitul cu articole sportive nişte săgeţi. Atât am putut să găsim. M-am decis să vizitez morga, poate găsesc ceva interensant. Îl găsisem pe Monokuma punând rămășițele Oliviei într-o capsulă.
– B-BUNĂ ELENA! CE FACI AICI? mă întreabă el speriat.
– Am venit ca să investighez.
– B-BINE! TE LAS ATUNCI, PA! și izbise uşa în urma lui.
Era de ajuns să mă uit la capsule şi m-am dat înapoi un pas. Cu toate că erau 11 decedaţi, numai 10 capsule erau folosite. Deodată, Monokuma ne-a chemat la şedinţă mai devreme decât trebuia, aşa că a trebuit să îmi iau tălpăşiţa rapid.
– BUUUUN!!! SĂ ÎNCEPEM!!! VICTIMA ESTE OLIVIA MARINESCU, SUPER DUPER MEGA STUDENTA SOLDAT! START!
– Vinovată este Elena, nu trebuie să discutăm.
Alexa se uitase fix la mine în timp ce mă acuzase.
– Poftim?! Elena? De ce o suspectezi?! ripostase Marga.
– E simplu. Ea era singura care ştia de existența Oliviei, şi am găsit asta în dulapul ei, şi scoase la iveală un cuţit foarte ascuţit, dar nepătat de sânge. Vedeţi voi, continuă ea, Elena nu este ceea ce pare. Ea este o prefăcută, care îi pasă numai de pielea ei şi vrea ca noi toţi să murim.
– C-Cum ai intrat în camera mea…? spun eu destul de speriată, chiar dacă nu am comis crima.
– Cheia de la camera lui Alexandru poate deschide uşa camerei tale.
– CE PĂCAT… CREDEAM CĂ ASTA VA FI ULTIMA ŞEDINŢĂ, DAR MAI TREBUIE SĂ MAI FACEM O EXECUŢIE! ŞEDINŢA ASTA A FOST FOARTE RAPIDĂ! TREBUIE SĂ NE LUĂM LA REVEDERE DE LA ELENA. FIIND O PERSOANĂ SPECIALĂ PENTRU MINE, I-AM ORGANIZAT O EXECUŢIE SPECIALĂ, UNA DE VIS! AM NUMIT-O… DETENŢIA!!
Capitolul 9
Mă trezisem într-o bancă, şi cu o tablă în faţa mea. Găsisem o cască în ureche, şi Monokuma începu să îmi vorbească prin ea.
– BUN VENIT, ELENA! O SĂ ÎŢI DAU UN TEST, ŞI AŞ DORI SĂ ÎL TERMINI ÎN 30 DE MINUTE! ÎNTREBĂRILE SUNT DE PROGRAMARE, AŞA CĂ PUN PARIU CĂ VA FI SIMPLU PENTRU TINE! DACĂ NU TERMINI CELE 50 DE ÎNTREBĂRI, O SĂ AI O SURPRIZĂ!
Pe bancă căzuse un pix, şi 5 foi cu câte 10 probleme fiecare. Prima foaie avea probleme cu operatori, a doua cu instrucțiunea IF, restul erau cu divizibilitate şi probleme diverse. Am terminat primele 20 de probleme în 5 minute, erau simple. O problemă arata aşa:

int a, b;
    cin>>a>>b;
    cout<<a+b<<" ";
    cout<<a-b<<" ";
    cout<<a*b<<" ";
    cout<<a/b;
    return 0;

Apoi încep treburile complicate. Am terminat a treia foaie în 10 minute, şi pe cea de a patra am terminat-o în acelaşi interval. Pe a cincea n-am apucat să o termin, înainte să scriu ultima linie din ultima problemă, timpul a expirat.
– CE PĂCAT! ELENA, N-AI REUŞIT SĂ TERMINI PROBLEMELE! AŞA CĂ TREBUIE SĂ TE PEDEPSIM PUŢIN!
Banca a început să se mişte brusc în spate, cu o viteză moderată.Şi am început să aud o buşitură la un interval de 3 secunde. Mă întorc încet, şi văd o bucată mare de metal cum se ridică şi se prăbuşeşte repetat de pământ. Ştiam că urmează să fiu strivită de bucata aceea masivă de metal, şi îmi aşteptam sfârşitul. Când deodată sub mine se deshide o trapă şi cad în gol. Aud în timp ce cad o voce asemănătoare a lui Alter Ego… Poate fi…?
“Vei fi în regulă!”
Alter Ego a reuşit să pătrundă în reţeaua şcolii, a spart parola calculatorului lui Monokuma, şi a reuşit să deschidă o trapă, şi aşa am scăpat de execuţia mea. Dar poate că din cauza vitezei mele cu care cad, o să mă prăbuşesc de pământ şi voi fi strivită. Nu a fost aşa.
Am căzut pe un morman de gunoi. Am simţit mirosul deşeurilor, dar din cauza căzăturii, a trebuit să zac acolo cel puţin 30 minute. După 2 ore, am auzit o buşitură, un sunet asemănător ca cel provocat de prăbuşirea mea. După 5 secunde, văd o pungă plină de apă şi mâncare în faţa mea. A fost Alexandru cel care a adus-o, şi l-am văzut cum îşi scutură sacoul și pantalonii de praf.Se uită la mine lung, şi îmi spune cu un ton plictisit:
– Ce mai aştepţi, ia şi mănâncă. Le-am adus pentru tine, nu pentru şobolani.
– Mulţumesc mult.
Am stat cu el vreo un sfert de oră mâncând 2 mere şi un burger, şi am băut rapid o jumătate de litru de apă. Se uită în gol, şi apoi s-a uitat la mine. Am crezut că îi este poftă şi vrea şi el o banană sau o sticlă de apă.
– Vrei şi tu?
– Nu, mulţumesc, a mormăit el, dar s-a răzgândit rapid. Dacă insişti totuşi, şi i-am dat o sticlă de apă.
În timp ce mânca, eu m-am dus să văd dacă e vreo scară care să ne ajute. Am găsit un buton şi am apăsat pe el. Deodată, în faţa mea apare o scară, care ducea spre suprafaţă. L-am aşteptat pe Alexandu să termine, deoarece după ce a terminat sticla de apă şi-a luat un măr.
– Şi… Ce reacţie au avut ceilalţi când au văzut că te duci după mine?
– Ha, să vezi faţa Alexei. Îmi tot zicea că eşti moartă şi că o să văd numai şobolanii cum te mănâncă. Eu, la cât de căpos sunt, tot m-am dus după tine. Nu pot să mă duc singur în biroul directorului. Nu îmi place să fiu prins în flagrant delict singur.
Biroul directorului? În sfârşit şi-a făcut curaj.
– Hai să mergem, am terminat, spuse el în timp ce pune piciorul pe prima treaptă. Îl urmez. Am urcat vreo 50 de metri, şi apoi ne-am oprit pe o platformă.
– Mai avem 25 de metri, nu foarte mult, spun eu.
Alexandru tăcu. Îşi dădu jos ochelarii, scosese o batistă din buzunar şi a început să îşi şteargă ochelarii. Mă luase prin surprindere atunci când mi-a vorbit.
– Ştii tu, Elena… Mi-am amintit că eu nu am fost admis la şcoala asta, dacă pot să îi zic şcoală, pentru abilităţile mele de afacerist. Din contră, am fost admis din 2 motive. Primul este pentru că sunt un bun detectiv, un Sherlock Holmes al familiei Dumitru, sau aşa se spune. Al doilea.. Este unul mai straniu. Vezi tu, fostul director al acestei şcoli a fost tatăl meu.
CINE?!?
– Când am fost admis la şcoală, tatăl meu era director. Acum, bucata aia de metal ne-a stricat vieţile.
Am mai vorbit despre viaţa noastră înainte de Academia Vârful Speranţei, colegi, întâmplări haioase, specializări, persoane pe care le-am plăcut, tot felul. Apoi am urcat cei 25 de metri rămaşi. Am ajuns, surprinzător, în bucătărie, unde ne-am întâlnit cu Monokuma. Îşi făcea un sandwich. Când ne-a văzut deschizând uşa trapei din bucătărie, s-a speriat şi şi-a scăpat pâinea cu unt şi dulceaţă de caise pe podea.

Capitolul 10

– CINE-I ACOLO?!? OH, EŞTI DOAR TU, ALE… ELENA, NU TREBUIA SĂ FII MOARTĂ?!?
– Bună, metal vopsit. Ce faci? Ţi-a fost dor de mine? Mi-ai simţit lipsa timp de 5 ore? zic eu cu un zâmbet pe faţă. Alexandru se tăvălea pe jos de râs.
– ALEXANDRU! CREDEAM CĂ MÂNCAREA AIA E PENTRU PISICA AIA AFURISITĂ!
Alexandru şi-a potrivit ochelarii, şi a spus dintr-o suflare:
– Pisica de care ziceam era Elena. Nu ţi-am spus despre ce pisică, ţi-am zis doar că este pe cale de moarte, şi că trebuie hrănită. Ştiam că ai o slăbiciune privind pisicile, aşa că am folosit această strategie.
Monokuma a rămas cu gura căscată. A bombănit ceva urât, şi apoi a plecat cu coada între picioare.
– Am făcut o treabă bună, nu?
– Una magnifică. Apropo, de unde ştiai că îmi plac pisicile? N-am spus asta nimănui.
– Ce ai făcut în clasa a şasea?
Oh, da. Stăteam o jumătate de semestru ca să fac rost de scotch, hârtie groasă, foarfece şi bentiţă de la colegi ca să îmi fac urechi de pisică, şi în 10 minute se distrugeau. Le făceam ca să alerg prin clasă ca să ţip că sunt o pisică patinatoare. Clasele gimnaziale au fost minunate. Şi liceul era frumos dacă nu intram în închisoarea asta.
– Ha ha, mi-am amintit. Hai la Monokuma în birou, poate găsim o pisică acolo. Îl trag de mânecă, şi plecăm imediat din bucătărie. Ca să îl enervez şi mai tare pe Monokuma, am călcat peste felia de pâine căzută.
Alexandru a băgat cheia în broasca uşii biroului lui Monokuma, şi s-a deschis. Încăperea era bine aranjată. Din păcate, nu era nici un geam ca să putem privi lumea din exterior cu care n-am mai făcut contact de vreo două ori trei luni. Am găsit un calculator nou-nouţ. Din păcate nu era Alter Ego, deja mi s-a făcut puţin dor de el, am depus multă muncă ca să fac programul ăla fără erori.
Alexandru a încercat să-l pornească. Calculatorul a pornit, dar cerea o parolă pentru a accesa majoritatea fişierelor.
– Stai să te ajut, zic eu în timp ce tastez un program, şi după aceea calculatorul face un sunet. Ne-a dat acces la fişiere.
– Cum ai reuşit…?
– Simplu. Am întrebat calculatorul care sunt cele mai tastate taste între anumite ore. Bineînţeles, calculatorul mi-a dat caracterele care formează parola. Programul acesta l-am făcut în a şaptea. Am spart câteva calculatoare şi conturi cu această metodă, doar pentru test. E universal codul.
Am deschis fişierele. Erau toate goale. Am decis să lăsăm calculatorul baltă şi să căutăm în altă parte a camerei. Alexandru a găsit o bibliotecă, şi a tras de o carte. Biblioteca s-a zguduit şi s-a dat la o parte. Am descoperit o cămăruţă în care se afla un singur tablou, şi 2 carneţele. Carneţelele au fost puse în buzunarul lui Alexandru. Tabloul reprezenta o poză cu el de când era mic, împreună cu tatăl său. Singura faţă prezentă era cea a lui Alexandru, faţa tatălui său nu era vizibilă. Sigur tabloul n-a fost pust acolo din motive estetice, e ceva în spatele lui.
L-am luat, şi am găsit un card de memorie. Nu prea se mai folosesc asemenea lucruri la calculatoare, dar în fine. L-am introdus în calculator. Conţinea o tonă de informaţie. Primul folder conţinea câteva filmări. Le-am deschis, dar după aceea am regretat. Fiecare ne înfăţişa pe noi, unul câte unul, cum stăm în fata directorului, în timp ce ne întreba pe fiecare acelaşi lucru:
“Eşti în regulă cu trăitul aici pe vecie?”

Capitolul 11
Am căzut de pe scaun. Filmuleţele de 10 secunde ne înfăţişau pe noi, şi pe director cum ne întreabă dacă vom sta pe vecie aici. Primul filmuleţ era cu mine, al doilea era cu Alexandru, iar cel de-al treilea era cu Aura. Al patrulea filmuleţ însă, arata o fată înaltă cu păr negru, ochi albaştri, pe care n-am mai văzut-o până acum. Monitorul s-a stins instantaneu, imediat după ce au trecut 2 secunde din filmuleţ. Mă uit la priză, şi îl văd pe Monokuma enervat la culme, cu alimentatorul calculatorului în mână.
– AŢI VĂZUT PREA MULTE!!! AFARĂ! AMÂNDOI! NU AVEŢI VOIE AICI! CĂRAŢI-VĂ DE AICI! spuse el, in timp ce ne-a împins afară, şi ne-a închis uşa în nas.
– Cine era fata aia, din ultima filmare? întrebă Alexandru, nedumerit.
– Olivia.
– Cine e Olivia?
– Nu mai ţii minte şedinţa aia?
– Oh, da. Victima.
Deodată, tableta lui Alexandru a început să sune.
– Vai, am încurcat-o, spuse el zâmbind.
– Cine e, Giulia?
– Zice că mă caută de 10 ore, şi că mă întreabă unde sunt.
– Dacă e vorba de asta, hai la cantină. Să vedem faţa Alexei.
– Îmi pare rău, trebuie să mă schimb acum. Tu du-te, o să vin şi eu în 5 minute, îmi răspunde Alexandru, şi apoi plecă. Carneţelele căzuseră pe jos, şi el nu a observant. Mă grăbesc să îl anunţ, dar plecase şi nu îl mai puteam găsi. M-am gândit să trag o privire în carneţel.
“Ura, am intrat în şcoala asta, bine că tata e director e aici. Altfel nu intram. Azi e prima zi la Academia Vârful Speranţei, locul pe care îl consider eu liceu. Mulţi dintre colegii mei de clasă sunt chiar colegii din gimnaziu. Elena, Aura, Olivia, şi mulţi alţii. Azi a trebuit să facem poza de grup. Urăsc pozele de genul acesta. Dacă era un selfie, mergea, dar eu consider că sunt blestemat când facem o poză de grup. De ce? De fiecare dată când fac o poză de acest tip, mereu fotograful mă pune mereu lângă Elena. De ce fix Elena?! E drăguţă, inteligentă, glumeaţă, dar nu înţeleg de ce sunt pus mereu lângă ea! Nu ca o urăsc sau ceva…”
Am închis caietul. E cumva al lui Alexandru?! Mă consideră drăguţă şi inteligentă?! E cumva un fals? Monokuma mi-a înscenat toate astea? Probabil. Mă gândesc să mă uit în cel de-al doilea. E gol. Huh, se pare că e posibil ca Monokuma să fie pus pe şotii, sau calendarul său îi zice zilnic 1 aprilie.
– ELENA!!! CE MĂ BUCUR SĂ TE VĂD!!!
Giulia m-a îmbrăţişat imediat ce m-a văzut. Alexa s-a enervat şi a plecat în cameră. Toţi au fost surprinşi, dar şi fericiţi că încă trăiesc.
– Alexandru, sper că nu i-ai făcut ceva rău, zise Giulia cu o fată serioasă spre fratele ei.
– P-Poftim?? Nu!! Nu i-am făcut nimic! Răspunse el speriat, şi înroşit la faţă.
– Glumesc, nimeni nu se ridică la standardele tale! Sau se coboară, nu ştiu cum spun, zise ea chicotind. Apropo, ce facem cu cazul Olivia, Elena? Vom susţine încă o şedinţă? De data asta vom încerca să te credem de fiecare dată când zici ceva, pentru că te-ai dovedit a fi nevinovată.
– Cel mai probabil aşa va fi, zise Maria. Monokuma nu se lăsă de glume.
– Maria are dreptate, răspund eu. Nu avem nimic de investigat în plus, aşa că putem merge.

Capitolul 12
În final. Ultima şedinţă, ultima zi în Academia Vârful Speranţei. Monokuma va plăti pentru faptele sale, iar noi vom reveni la viaţa noastră normală.
Când am intrat în sală, îl găsim pe Monokuma dormind. Tipic unui robot ruginit. Mihai şi Rareş nu s-au abţinut, şi i-au pus o petardă în cap. Petardă a explodat, iar Monokuma s-a trezit.
– CE FACEŢI AICI? AŢI VENIT LA ŞEDINŢĂ? CE PĂCAT, NU V-A CHEMAT NIMENI!
– Încetează cu mofturile astea! O să încheiem jocul ăsta murdar! zice Marga.
– DA, MĂ ROG? AŢI CERCETAT CEVA NOU?
– Nu e nevoie să investigăm nimic, e acelaşi caz, vorbim despre moartea Oliviei, răspund eu. Pe scaune. Şi tu, Monokuma, vei participa la şedinţă, nu vei sta ca judecătorul acolo. Dacă găsim vinovatul real, noi plecăm de aici. Dacă pierdem, tu hotărăşti ce păţim.
– VAI, CE CURAJOASĂ A DEVENIT ELENA! PREA BINE, DACĂ PIERDEŢI, RĂMÂNEŢI AICI PE VECIE! NU MAI FACEM NICI UN JOC, DAR O SĂ VĂ PETRECEŢI RESTUL ZILELOR AICI!
– S-a făcut.
Şedinţa a început paşnic. Am aflat mai multe detalii despre victimă. Numele întreg este Olivia Marinescu, şi a fost admisă cu titlul de Super Duper Elevă Soldat.
– Dar cum a fost omorâtă Olivia? întrebă Maria.
– A fost injunghitata în piept, a replicat Alexandru. Arma este o săgeată, pe care am găsit-o în depozitul cu articole sportive.
– Dar de unde ştii că arma chiar a fost o săgeată? întrebă Alexa. Era pătată cu sânge, avea amprente, sau ce?
– Nu, dar e singura posibilitate. De când s-a petrecut prima crimă, nu mai avem acces la cuţite.
– Ai investigat cadavrul? Interveni Mihai.
– Nu îţi mai aminteşti? Cadavrul a explodat. Dacă nu era aşa, puteam să mă duc la morgă pur şi simplu.
– Aşteptaţi!
Mi-am adus aminte de morgă. Erau 10 capsule activate, în loc de 11. Ceva este în neregulă…
– Monokuma! Te-am văzut cum ai pus cenuşa într-o capsulă! Câte erau activate? spun eu, arătând cu degetul spre robot.
– 10, BINEÎNŢELES!
– Dar nu sunt 11 decedaţi? Se arată suspicios Alexandru.
– UPS, SUNT 11! AM GREŞIT, SE MAI ÎNTÂMPLĂ!!!
– Nu. Nu ai greşit. Ai zis adevărul prima oară, dar apoi ai fost prins cu mâţa în sac. Ştiu cine îl controlează pe Monokuma.
– Ştii?!? Păi, spune-ne! Mor de curiozitate! spuse Giulia veselă.
– Cum a fost omorâtă Aura?
– A fost înjunghiată, în piept de către Monokuma! răspunde Marga.
– Cum a murit Olivia?
– A fost înjunghiată… În piept?
Asta e.
– Sunt doar 10 capsule activate, în loc de 11. Asta înseamnă că un cadavru lipseşte. Şi acela este al Aurei.
Toţi, inclusiv Monokuma au amuţit. Şi-au dat seama despre ce vreau să zic.
– Ceea ce vreau să spun este că… Controlatorul lui Monokuma este Bledea Aura! Ea este cea care ne-a pus în jocul acesta de-a şoarecele şi pisica!
– Salutare!!!
O voce familiară se auzi în spatele camerei. Mă întorc şi am un şoc. O văd pe Aura, verişoara mea, cea care ne-a trădat pe toţi.

Capitolul 13
– Elena, ce mă bucur să te văd! Ce mai faci? Se vede că ai slăbit destul, jocul acesta a fost puţin dăunător pentru sănătatea ta, dar nu contează! Eşti vie, asta e cel mai important! Zise ea, în timp ce se ducea la locul lui Monokuma, care stătea lat pe podea.
– Nu mă lua tu cu vorbele mieroase, nu mai merge să mai mă păcăleşti. Atâţia ani ai fost verişoara mea şi totodată cea mai bună prietenă a mea, şi acum îmi dau seama că ai controlat un robot, care ne-a determinat să ne omorâm între noi, şi ţi-ai înscenat moartea! Ai omorât indirect atâţia oameni, Carla, Daria, Alex, Olivia…
– Olivia? Aura a început să râdă. Sor-mea e atât de nefolositoare, am putut să scap de ea cu atâta ușurință!
Soră? Despre ce vorbeşte fata asta? Nebunia a făcut-o să gândească prostii? N-am auzit despre nici o soră de-a Aurei…
– Tu nu ne-ai zis că ai o soră, zise Alexa, devii din ce în ce mai suspicioasă. La ce vrei să ajungi, mă rog? Toţi de aici suntem sănătoşi la cap, mai puţin tu.
– Vai, nu ştiţi nimic despre mine! Am ţinut-o pe Olivia departe de voi, şi ea pe mine de către prietenii ei. Am făcut asta ştiind că voi fi admisă la şcoala asta împreună cu Olivia, datorită talentului meu de a scrie şi al ei la antrenamentele militare, dar titlul nostru adevărat a fost de Super Duper Surorile Disperului. Doar ca Olivia şi-a declarat titlul greşit. Cine ştia că surorile gemene mai mari sunt grele de cap?
– Tu… TU! Ce scop ai avut? Ce ai avut cu noi? De ce ai minţit-o pe Elena atâţia ani? De ce ne-ai implicat în chestia asta? Zi-mi şi mie! țipă Giulia la Aura, care se uită la ea cu un zâmbet.
– O să vedeţi acum! Aura a scos o telecomandă din buzunar, şi a apăsat pe un buton. A coborât un ecran mare, iar ea a apăsat pe încă un buton. Ecranul a pornit, şi ne înfăţişează pe noi în acest moment, cu un simbol în colţul din stânga-sus numit “LIVE”.
– Chestia asta cu live-ul a fost ca să vă sperii! Ceea ce faceţi voi se difuzează, dar lumea nu vă poate urmări! De ce? Pentru că… asta!
Mai apăsă pe un buton, şi au început să se perinde pe ecran nişte imagini şocante. Clădiri în flăcări, oameni cu măşti dând foc şi lovind tot ce întâlnesc în cale, monumente distruse, lumea era înconjurată de disperare.
– Mă mir că ai talent în editare video, zic eu, cu tupeu. E o treabă destul de grea.
– Imaginile astea pot fi, din contră, reale, spuse Alexandru. Dacă vreţi să aflăm, avem nevoie de un expert în crime, replică el în timp ce se uită la Giulia.
– Nu! Nu mă poţi obliga să mă transform în monstrul ăla! Ţipă ea la fratele ei. Doar nu poţi!
– Giulia! Genocider Sho şi cu tine împărtăşiţi informaţii, dar nu şi amintiri, nu? Întreb eu. Trebuie să ne ajuţi!
– Da, haide Giulia! O încurajă Maria, alături de Marga, Alexa, Mihai şi Rareş.
– Bine, zise ea, şi după aceea strănută. Brusc şi-a schimbat complet atitudinea.
– Bună, copilaşi!!! Ce mai faceţi? Iar sunteţi într-o şedinţă? Mi-e milă de voi… Se vede pe fețele voastre că sunteţi obosiţi, zise Genocider în timp ce se uită în jur şi îşi opri privirea în dreptul Aurei. Cine Dumnezeu eşti tu?
Aura se uită în jos, de parcă ar fi fost tristă, şi se uită înapoi la Genocider.
– Eu sunt Aura… Îmi pare bine să te cunosc, zise ea cu o voce înceată.
– Oh. Şi mie, la fel, răspunde Genocider cu un zâmbet.
– Gata cu chiţăitul, ce e cu asta? Interveni Alexandru, arătând cu degetul spre ecranul care difuză imaginile catastrofale.
– POFTIM?!? se îngrozi ea. Nu va mai aduceţi aminte de Evenimentul care a făcut lumea să se destrame? A fost acum un an, ce mare scofală?
Acum un an? Noi suntem în şcoala asta de vreo maxim 3 luni, darămite un an? Oare ce va însemna asta?
– Puteam să jur că am intrat aici acum 3 luni, zise Alexandru.
– Scuze că te întrerup, dar ştii care e faza cu pozele astea? întrebă Maria, care ţinea în mână o poză cu noi toţi în piscina şcolii, numai că ea nu se afla în fotografie. Nu îmi amintesc să fi făcut o asemenea poză…
– Nici eu! zise Marga, care avea la rândul ei o fotografie cu noi toţi, dar ea nu era acolo.
Ne-am dat seama că fiecare are câte o poză cu noi toţi, doar ca aparţinătorul pozei lipseşte din fotografie.
– Mai am un carneţel straniu. Presupun că este scris de Alexandru, zic eu în timp ce îl înmânez lui Alexandru. A citit puţin din el, şi apoi mi-a spus:
– Nu îmi amintesc să fi scris asemenea chestii.
Aura a început să râdă tare şi cu poftă. A luat robotul Monokuma în braţe şi a început să ne spună:
– Pshihologia asta e complicată, nu-i aşa? Nu vă aduceţi aminte de evenimentul ăla, nici de poze, de carneţelul ăla, Alexandru, de ce negi că n-ai scris alea? Ce aţi păţit?
Aura a jucat un joc mental. Sigur răspunsul la problema pusă de ea e tot ceva pshihologic. Ceva legat de defectele omeneşti. Uitare, neaducere aminte, chestiile astea au un sens.
Ştiu răspunsul!
– Ceea ce zice Aura nu e prostesc, replic eu cu un ton ridicat.
– Ura! Iar ai încredere în mine? Ce bine! Sări Aura zâmbind.
– Nu, nu te iert pentru ce ai făcut. Toţi suferim de o formă de amnezie.

Capitolul 14
– Are cineva o medalie, un premiu, ceva? întrebă Aura, cu un ton glumeţ. Că Elena a tras sfoara corectă!
– Glumele tale proaste nu mai merg, deja am auzit prea multe, căscă Genocider.
Amnezia. Amnezia poate fi declanşată în mai multe metode. Una dintre ele este lovitul în cap, dar lovitura trebuie să fie foarte puternică. O alta ar fi cauzată de o boală, sau ceva asemănător. Dar în cazul acesta, vorbim de amnezie indusă. Se administrează o serie de medicamente, într-o anumită ordine şi interval de timp, şi dacă se respectă paşii cu exactitate, se ajunge la amnezie artificială.
– Elena, ai citit prea mult SF?! Se arătă surprinsă Marga. Ce Dumnezeu ai păţit de zici că nu ne mai aducem aminte de trecutul nostru?
– Nu zice prostii, Marga, interveni Alexa. Din câte am înţeles, ceea ce vrea să ne spună Elena este faptul că acel carneţel şi acele poze sunt reale, dar nu ne mai aducem aminte de ele.
– Am petrecut 2 ani la Academia Vârful Speranţei, fără să ştim! Un an a fost unul ca de liceu obişnuit, unde am dus o viaţă liniştită alături de colegi, apoi evenimentul ăla a distrus tot, directorul ne-a protejat, Aura şi Olivia l-au omorât, şi am mai stat un an în jocul ăsta! am ajuns eu la o concluzie.
– Bine gândit, Elena, răspunde Aura cu un ton surprinzător de serios. Am o mică propunere pentru voi, vă mai aduceţi aminte de ce a zis Monokuma, pardon, eu, la început? O să organizăm un vot! Dar de data asta, nu majoritatea câştiga. Vom avea de ales între două părţi: speranţă sau disperare. Dacă toţi votaţi pentru speranţă, eu vă las să plecaţi acasă. Dar vreţi să plecaţi în paragina aia? Doriţi să staţi singuri pe lume, fără nici o urmă de ajutor şi speranţă? Acum să luăm cealaltă posibilitate. Dacă un singur, doar unul singur, votează pentru disperare, o să omor pe unul dintre voi, şi restul rămâneţi aici pe vecie! Şi acel norocos este Elena! și arătă cu degetul la mine. Nu degeaba ai fost aleasă la loterie, unul dintre voi trebuie sacrificat, de dragul situaţiei măcar! O să îţi ofer o execuţie specială, mai complexă şi mai originală decât la ce te-am supus înainte! Staţi liniştiţi, nu voi vota.
Am împietrit. Mă uit la fețele tuturor şi îi văd cum se uită în jos, lipsiţi de speranţă şi bunăvoinţă. Cum să trăieşti într-o lume distrusă? Mai bine stai la adăpost, cu costul vieţii unui bun prieten. Chiar şi Alexandru nu ştia ce să facă. Se pare că Aura a devenit regina acestui loc uitat de lume. A câştigat.
Nu dacă intervin eu!
– Nu! Nu te las să câştigi aşa de uşor! Nu îi poţi convinge pe cei mai buni prieteni ai mei să fie de partea ta, nici dacă i-ar costa viaţa! ripostez eu.
– Oh, ce curajoasă eşti, Elena. Ce păcat. Calităţile tale o să se irosească când vei vedea ce se întâmplă dacă eşti împotriva disperării!
– Mihai, Rareş! Nu puteţi renunţa aşa uşor! Aduceţi-vă aminte de momentele frumoase în care aţi descoperit jocurile! Jocurile v-au schimbat radical prietenia, viaţa şi viitorul! Nu lăsaţi nimic să v-o strice!
– Aşa e, s-au luminat cei doi la faţă. Nu vom lăsa nimic să ne destrame prietenia!
Am ignorant-o pe Aura, şi am început să îmi încurajez colegii. Speranţa moare ultima.
– Alexa! Sora ta ar fi mândră de tine dacă ar fi văzut că ai rezistat până acum! Nu da greş!
– Carla s-ar fi bucurat să mă vadă vie şi sănătoasă… Alexa începu să plângă de fericire.
– Maria, animalele sunt un lucru important pentru tine! Poţi ajuta o mulţime dacă chiar vrei să ieşi afară, te rog să nu cazi în plasa Aurei!
– Acum îmi dau seama că necuvântătoarele au nevoie de mine! Elena, eşti cea mai tare!
– Acum, Marga, Youtube-ul ţi-a deschis o nouă poartă spre divertisment, ai făcut mulţi oameni fericiţi cu videoclipurile despre mine! Mă bucur că sunt ca un idol pentru tine, ţine-o tot aşa!
Marga nu zisese nimic, doar că un zâmbet larg a apărut brusc pe faţa ei, şi nu avea cuvinte ca să îmi mulţumească.
– Giulia, cărţile tale au inspirit multă lume! Ideeile tale sunt magnifice şi originale! Nu o asculta pe Aura!
Giulia strănuta din nou, dar de data asta nu mai era Genocider. A revenit la normal. A devenit o fată talentată, care merita încurajată. Datorită cuvintelor mele este posibil ca Genocider să nu mai apară în jur prea curând.
– În final, Alexandru, nu te lăsa descurajat de situaţie! Poţi rezolva totul prin abilităţile tale speciale!
Le-am ridicat moralul tuturor. Ultimul lucru rămas de făcut este votul. Ne vom aventura printr-o lume distrusă ca să creăm una nouă, ori unul dintre noi va cunoaşte o soartă cruntă, iar ceilalţi vor rămâne într-o clădire pe vecie, fiind înconjuraţi de nesiguranţă şi insecurităţi?
– Gata, Aura, s-a terminat! E timpul să votăm!
Cu siguranţă, speranţa a câştigat, iar jocul controlatoarei s-a încheiat. Soarta noastră nu se va încheia în Academia Vârful Speranţei.
– Şoc, dramă, teatru! Aţi câştigat, echipa Speranţei! Aura a început să se vaite încontinuu cu “ocazia” înfrângerii ei. Se pare că Elena nu va avea parte de minunata mea execuţie… Dar staţi! Nu voi irosi un aranjament fantastic doar pentru că ea este încăpăţânată şi nu se sătura cu puţin! Aşa că eu, Bledea Aura, voi fi cea care va profita de munca mea! Eu voi avea parte de execuţie!
– Cumva ea a zis indirect că se va omorî? șopti Rareş spre Mihai.
– Frate, disperul ăsta dăunează grav sănătăţii! a răspuns el cu aceeaşi voce.
“Execuţia” Aurei, care era destinată mie, constata în faptul că victima stătea pe un monociclu, nişte lame uriaşe care se balansau în stânga şi în dreapta şi de o bucată de metal care se ridica şi se prăbuşea pe pământ. Monociclul se mişca automat, iar Aura stătea liniştită, cu robotul ei în braţe. De-abia a trecut cu bine de lame, când şi-a găsit sfârşitul fiind strivită de bucata uriaşă de metal.
S-a terminat. Tot chinul îndurat a meritat, din orice punct de vedere ai observa situaţia. Imediat după execuţia Aurei, am găsit o telecomandă, cu un singur buton pe care scria “uşa de la parter”. Acest buton va fi cheia spre libertate. Ne-am adunat cu toţii la uşa gigantică de oţel, şi ne-am hotărât să ţinem un moment de reculegere în memoria victimelor lui Monokuma.
– Deci, ce faci? întrebă Alexa. Apeşi pe butonul ăla?
– Alexa, las-o, interveni Alexandru. E un moment mult aşteptat, nu simţi asta?
– Ba da… Doar că sunt tare nerăbdătoare să văd cum arată lumea după doi ani! zise Alexa râzând puţin.
– Acum. Sunteţi gata? întreb eu, iar ceilalţi dau din cap afirmativ. Acum ori niciodată, inspir şi expir adânc şi apăs pe buton.
În câteva secunde uşa se dădu la o parte, lăsând să iasă la iveală o lume minunată. Soarele strălucea, nişte păsărele cântau. Se pare că va fi o zi frumoasă. La fel ca viitorul nostru.

Profesor coordonator: Ștefănescu Dumitra
Școala Gimanaziala “Leonardo da Vinci”
Nume elev: Curecheriu Elena
Clasa a VI-a A

[text-before] Votează aici:
[Total: 13 Media: 3.8]