Misterul din pădurea cu brazi

padure
Era o dimineață friguroasă de februarie. Fulgii cădeau din înaltul cerului, câinii lătrau pe la picioarele mele, iar eu, aceeasi fată pierdută între vis și realitate, pășeam inconștientă pe strada pustie. Învelită în plapuma amintirilor, vedeam în locul banalelor blocuri niște castele privite nocturn. Vedeam blocul din capătul străzii, cel mai înalt din cartier, însă mi se părea că este un castel cu aer medieval. Din pădure. Din pădurea cu brazi. O iluzie, atât a mai rămas în inima dimineții. Până și eu m-am pierdut.
Totul a început cu trei luni în urmă. A început așa cum încep toate lucrurile și s-a sfârșit pe cât de repede se șfârșesc toate.
Eram la munte, într-o pădure cu brazi. Mirosul de cetină persista. Eram eu și câțiva colegi. Eram pregătită pentru o mică aventură pe cele mai frumoase plaiuri ale țării mele. Însă aventura s-a transformat într-un mare semn de întrebare. O întrebare fără sens, fără răspuns. În singura noapte cu lună plină din cele petrecute acolo, am avut strălucita idee să intrăm în castelul „bântuit”. Sigur. De parcă mai există așa ceva. Și totuși, fiecare colțisor, zâmbind îmi amintesc, era luminat de razele nopții, cu luna intrată pe ferestrele vechi, creând un aer de istorie. Fără a face un efort, vedeam salonul parcă decupat dintr-un secol cu mult lăsat în urmă. Scările mă luau de mână arătându-mi imensitatea clădirii. Și, într-adevăr, eram tentată să îi aflu toate secretele. Pentru prima dată, după mult timp simțeam impulsul dorinței de a cunoaște mai multe. M-am trezit refuzând plecarea, m-am trezit singură într-un castel medieval, tăcut, plin de tablouri și povești. Și atunci a început totul.
Un băiețel de vreo șase ani a apărut din senin în capătul scărilor, rugându-mă să-l iau cu mine. Era speriat, plângea, mă ruga apăsător. Eu, buimăcită, simțeam un fior rece care hoinărea prin tot corpul meu. Îmi amintesc că am alergat spre ușă, însă m-am împiedicat și mi-am pierdut cunoștința, căci, pe urmă, m-am trezit în patul meu din camera cabanei înconjurată de cei dragi.
Leșinul meu era evident, însă nimeni nu știa cum s-a produs. L-am pus pe seama oboselii. Nu puteam să le explic ceva ce nici mie nu îmi puteam explica. Nu îmi pot explica nici acum, după trei luni, timp în care m-am gândit la cele petrecute.
Singurul reproș pe care mi-l fac acum este că nu am urcat scările, că nu am îndrăznit să le urc în fața unui copil.

Profesor îndrumător: Ștefănescu Dumitra
Școala Gimnazială „Leonardo da Vinci’’,București
Nume elev:Radu Daria – Maria
Clasa a vi-a A

[text-before] Votează aici:
[Total: 18 Media: 3.9]