MOȘTENIREA LUI GINGHIS HAN

Era o zi călduroasă de vară. Soarele își revărsa razele sale peste natura plină de viață. Totul era minunat. Cerul era de un albastru imaculat, aerul purta mireasma ierbii proaspăt cosite, totul părea să fie bine în lume, iar eu eram bucuros de faptul că era ultima zi de școală și că puteam să-mi hrănesc dorința nestăvilită de aventură. Părinții mei îmi promiseseră de ceva timp o călătorie de neuitat, plină de aventură și mister. Urma să explorăm moștenirea lui Ginghis Han și să căutăm mormântul său. Întotdeauna am fost pasionat de istorie și mi-am dorit să descopăr tărâmuri necunoscute.
După un timp, a venit și ziua plecării noastre. Știam că va fi o experiență de neuitat și de aceea am pregătit în cele mai mici detalii această incursiune în necunoscut. M-am pregătit intens pentru ceea ce se voia a fi cea mai frumoasă vacanță din viața mea. Sigur… experiența ulterioară nu a fost lipsită de momente neplăcute care mi-au marcat existența.
După o călătorie lungă și plină de peripeții, am ajuns în orașul insular din Hong Kong, unde trebuia să începem aventura vieții noastre. Cum am ajuns, o căldură tropicală înăbușitoare și o ploaie torențială ne întâmpinară. De îndată ce pășirăm în afara aeroportului răcoros, o ploaie musonică ne făcu ciuciulete. Am pornit într-un suflet într-un taxi spre inima orașului. În ciuda ploii de afară, totul era fascinant: eucalipți uriași, zgârie-nori, bărbați vânjoși care plimbau turiștii cu ricșa, în timp ce mașinile urlau din toate părțile.
După o cursă mortală cu taxiul prin traficul din Hong Kong la o oră de vârf, am ajuns în fața Muzeului de Arheologie, o construcție masivă cu coloane, de parcă semăna cu templul Acropole din Grecia.
Am urcat scările alunecoase din cauza ploii și am fost întâmpinați de îndată de directorul Muzeului, Eustace Hawtrey.
-Este o plăcere să vă cunosc în sfârșit. Am lucrat cu tatăl tău aici, în muzeu.
-Ne cerem scuze că am întârziat, îi spuse tatăl meu, dar am fost nevoiți să luăm avionul ceva mai târziu din Kiev.
-Am aflat. Am fost informat în momentul în care ați pășit pe acest tărâm plin de istorie.
Eu eram foarte bucuros că ajunsesem aici și, cum îmi plăcea foarte mult istoria, bucuria era dublă. Am luat-o pe culoarul principal al Muzeului și am ajuns într-o replică a unei pagode japoneze din secolul al XVI-lea. Eustace ne făcu semn să ne lăsăm bagajele și să luăm loc pe podeaua din paie.
-Și care este scopul vizitei voastre? întrebă Eustace mirat.
-Vrem să descifrăm misterul moștenirii lui Ginghis Han, vrem să-i descoperim mormântul ascuns de secole.
-Ceea ce doriți este destul de periculos. Ați pătruns pe un teren minat, necunoscut și poate plin de capcane.
-Nu contează! Noi vrem cu orice preț să ducem la bun sfârșit scopul vizitei noastre, indiferent de consecințe.
-Este o misiune riscantă, Nigel, și imposibil de realizat. Mormântul lui Ginghis Han nu poate nimeni să-l descopere.
-De ce este imposibil?
-În primul rând, pentru că mormântul său se află într-o altă țară, în Mongolia, și, în al doilea rând, ca să ajungeți acolo trebuie să faceți față unei noi provocări: deșertul Gobi. Călătoria într-un deșert este totdeauna periculoasă.
În ciuda argumentelor pe care Eustace încerca să ni le aducă pentru a ne opri în atingerea scopului nostru, noi nu am renunțat și am plecat spre hotel, gândindu-ne la un plan de călătorie spre Mongolia. În mintea mea, mă străfulgerau toate cunoștințele mele de istorie, tot ce știam despre Ginghis Han și comoara sa ascunsă de secole. Mi-am adus aminte de toate cărțile citite despre istoria mongolilor și aș dori să vă împărtășesc și dumneavoastră, cititorilor, din cunoștințele mele vaste.
Ginghis Han, acel ”Napoleon al stepelor” cum a fost supranumit, este una din marile figuri ale istoriei mondiale, creatorul unui imens imperiu nomad care se întindea din Coreea până în Polonia. Operațiunile militare ale mongolilor sunt uluitoare. Aceiași cuceritori care, în 1242, îl forțau pe regele Ungariei să fugă pe mare, patruzeci de ani mai târziu supuneau insula Java în Indonezia. Europa de Est și Asia au ajuns să facă parte din același conglomerat politic timp de un secol și jumătate. Lumea întreagă era îngrozită de rapiditatea și brutalitatea cuceririlor mongole care erau întotdeauna însoțite de genocide pe scară largă. Mongolii au creat o adevărată psihoză în țările Europei și au trecut mulți ani pentru ca oamenii să nu mai tremure la amintirea călăreților din est care au însângerat continentul.
Aceste evenimente extraordinare au trebuit explicate. Cum și de ce au avut loc? Primul instinct al epocii respective, dominate de religiozitate, a fost de a vedea devastările mongole ca o teribilă pedeapsă divină pentru păcatele omenirii. Ca Attila cu secole în urmă, Ginghis Han apărea ca biciul lui Dumnezeu menit să-i pedepsească pe oameni. Mongolii nu erau surprinși de victoriile lor impresionante: ei credeau că Marele Han primise o misiune divină de a cuceri lumea, iar cei care i se împotriveau trebuiau distruși. Când Papa Inocențiu al IV-lea a trimis un ambasador la curtea mongolă în 1246 pentru a se plânge de atrocitățile comise de armatele mongole în Polonia și Ungaria, i s-a spus că pedeapsa locuitorilor din acele țări era pe deplin meritată deoarece refuzaseră să i se supună lui Dumnezeu și Hanului; mai mult, dacă Papa însuși dorea să se salveze de la distrugere, el trebuia să vină personal în fața Marelui Han pentru a recunoaște, cu umilință, stăpânirea universală a mongolilor.
Mongolii erau un mister pentru contemporani. Însă după Renaștere, când studiul istoriei a evoluat și s-a sustras influenței Bisericii, după ce Montesquieu a inițiat căutarea ”cauzelor generale” ale faptelor din istorie, măreția imperiului mongol a fost atribuită geniului militar al lui Ginghis Han; abilității sale de ”divide et impera” a inamicilor; certurilor dintre opozanții săi; dominației unei zone din inima Asiei de unde putea lovi în orice direcție. Aceste considerente politico-militare au fost reluate ulterior de o analiză sociologică a Mongoliei lui Ginghis Han. În 1911-1912, savantul rus B. J. Vladimirtsov a lansat o teorie potrivit căreia în secolul al XII-lea societatea tribală mongolă se afla în proces de decădere și începuse să se contureze un conflict de clasă între nobili – care dețineau marile turme de animale, singura bogăție a populațiilor nomade – și oamenii de rând, mult inferiori și aproape exploatați. Ginghis Han a exploatat conflictele sociale în avantajul său, dar apoi – când a început expansiunea cu ajutorul nu doar al nobililor, ci și al nomazilor de rând – a ignorat diferențele sociale când a creat noi instituții, precum Garda Imperială, în care putea pătrunde oricine.
”Tătarii n-au avut nimic în comun cu maurii. Au cucerit Rusia, dar nu i-au dat nici algebra, nici pe Aristotel.”
Vladimirtsov nu era marxist, iar teoria sa a fost formulată înainte de revoluția din 1917. Istoricii sovietici au preluat-o însă deoarece se potrivea normelor marxiste. Rușii au fost mereu interesați de Imperiul Mongol deoarece țara lor a fost parte a acestuia timp de două secole, o experiență amară peste care nu au trecut niciodată complet. Devastate de invazia condusă de Batu între 1237-1240, principatele rusești au devenit vasale mongolilor și timp de mulți ani fiecare prinț rus trebuia, odată ajuns pe tron, să călătorească la tabăra mongolă de pe Volga pentru a depune jurământul de vasalitate. Rusia a fost într-un fel smulsă din Europa și forțată să-și întoarcă privirea către Asia. Ulterior, instituțiile politice rusești au păstrat anumite influențe din experiența despotismului mongol. Majoritatea specialiștilor contemporani este de părere că țarismul rusesc a fost modelat mai mult pe baza hanatului mongol și nu a imperiului bizantin. Numele de ”Țar” a fost atribuit mai întâi Hanului, nu liderilor autohtoni. Amărăciunea rușilor cu privire la cucerirea mongolă a fost mereu întărită și de faptul că aceasta a contribuit la rămânerea în urmă a țării, lăsând-o ignorantă, reacționară și semi-asiatică. În plus, mongolii nu au adus – precum arabii și maurii în Spania – niciun beneficiu cultural. După cum spunea Pușkin, ”tătarii n-au avut nimic în comun cu maurii. Au cucerit Rusia, dar nu i-au dat nici algebra, nici pe Aristotel.” Mongolii au rupt Rusia de Europa, rezultatul fiind că Rusia n-a avut acces la înfloritoarea experiență a Renașterii și revoluției științifice. Renașterea culturală și intelectuală a Occidentului a putut avea loc tocmai pentru că țările de aici au scăpat de coșmarul mongol.
Nici în China mongolii nu sunt mai apreciați. Dominația lor aici a fost mai scurtă: Ginghis Han n-a cucerit decât teritoriul de la nord de fluviul Galben, și nu de la chinezi, ci de la popoarele barbare care se stabiliseră acolo. Nepotul lui, faimosul Kubilai, a fost primul mongol care a stăpânit întreaga Chină prin eliminarea, în 1279, a dinastiei Sung ce conducea Sudul Chinei. După cum notează Marco Polo, Kubilai a fost puternic impresionat de civilizația chineză. El  a mutat capitala imperială de la Karakorum, în Mongolia, la Khan-Balik, ”Orașul Hanului”, aflat în locul Beijingului de azi. El a adoptat vestimentația și manierele chineze și a acorat privilegii clerului budist. Totuși, el n-a învățat niciodată limba chineză și a refuzat să acorde oficialilor chinezi funcții importante în administrație. Chinezii i-au disprețuit mereu pe cuceritori, iar după moartea lui Kubilai, în 1294, regimul mongol a avut de înfruntat numeroase revolte. Acestea au culminat cu o revoltă la nivelul întregii țări, iar în 1368 ultimul împărat mongol a fost alungat, venind la putere dinastia autohtone Ming.
Între timp, celelalte victime ale mongolilor încercau și ele să-și ia revanșa. Până în secolul al XVII-lea, rușii începuseră deja să înainteze către Urali, iar chinezii spre nord, către deșertul Gobi. Rezistența nomazilor mongoli a cedat sub utilizarea armelor de foc pe aceștia nu le cunoșteau. Rușii și chinezii i-au învins în cele din urmă pe vechii lor stăpâni. Prima șansă a mongolilor de a se sustrage presiunii ruso-chineze a venit odată cu revoluția chineză din 1911. Atunci, cu ajutorul Rusiei țariste, mongolii și-au declarat independența. În 1913, China republicană a recunoscut autonomia, nu și suveranitatea, Mongoliei Exterioare. După revoluția rusă din 1917 și sfârșitul războiului civil, bolșevicii și-au îndreptat atenția către est. Trupele sovietice au ocupat Mongolia sub pretextul de a o apăra de chinezi și de Albi, iar în 1924 a fost proclamată Republica Populară Mongolă. China i-a recunoscut independența abia în 1945. Vechea populație nomadă s-a transformat treptat, sub presiuni sovietice, într-o populație de fermieri și muncitori. Totuși, în republica mongolă de azi trăiește doar o mică parte a vechii rase mongole. Restul de circa două milioane se află în Mongolia Interioară, o provincie autonomă din China.
Istoricii ruși, chinezi și mongoli au reexaminat istoria mongolilor, cuceririle acestora și rolul lui Ginghis Han. Deși comuniștii au distrus multe dintre bibliotecile aflate în mănăstirile budiste, s-au păstrat totuși materiale documentare ce au putut fi studiate și interpretate, evident în baza normelor rigide ale marxist-leninismului. Un istoric mongol renumit, Yü Yuan-an, a publicat o biografie a lui Ginghis Han în 1955, bazată considerabil pe lucrările lui Vladimirtsov. Astfel, el descrie Mongolia lui Ginghis Han ca un pământ feudal în care vechiul sistem al clanurilor se destrăma, dar în care nu se conturase încă un sentiment național. Succesul lui Ginghis Han s-ar fi datorat dorinței crescânde de unitate a mongolilor, dorinței de a pune capăt conflictelor tribale și de a opri agresiunile străinilor. În Mongolia, Ginghis Han a jucat un rol ”progresist” – termen atât de drag marxiștilor – în sensul că a unificat țara și a adus poporului său arta scrisului și noi instituții. În afara Mongoliei însă, a fost exact opusul: un războinic brutal care a adus nenumărate prejudicii țărilor civilizate.
Într-o altă carte dedicată istoriei mongole, publicată în 1958, Yü Yuan-an abordează problema istoriei cuceririlor mongole de după moartea lui Ginghis Han. Descriind invazia Europei condusă de Batu între anii 1237-1242, el discută motivele retragerii subite a armatelor mongole din centrul Europei. Explicația general acceptată este că moartea marelui han Ogodai, în decembrie 1241, a ridicat problema succesiuni, astfel că Batu a trebuit să se retragă și să revină pe Volga pentru a putea influența alegerea noului Han. Acesta a fost ales abia în 1246 din cauza rivalităților și intrigilor dintre posibilii succesori. Yü Yuan-an argumentează însă că moartea lui Ogodai n-a fost decât un pretext. De fapt, ar fi fost vorba de ”lupta eroică a poporului rus” care-i epuizase pe mongoli într-atât de mult încât aceștia nu mai aveau resursele necesare pentru a înainta către Occident. Astfel, rușii s-au sacrificat pentru a salva Europa. Cât despre China, istoricul mongol este de părere că predecesorii săi s-au purtat acolo ca niște tirani. Chiar și Kubilai este criticat pentru extravaganța sa, pentru irosirea resurselor naturale și pentru favorurile excesive acordate clerului budist. Reputația lui Kubilai, bazată în mare parte pe elogiile ce i le-a adus Marco Polo, ar fi de fapt exagerată. Nepotul și succesorul său, Temür, care a pus capăt războaielor și a redus taxele, a fost un conducător mai bun. În cele din urmă, exploatarea țăranilor – baza națiunii, de către acești nomazi care nu au înțeles niciodată valoarea agriculturii, a ajuns să fie de nesuportat. Apoi, sub dinastia Ming, China eliberată de dominația barbarilor a putut da naștere unei impresionante civilizații.
O astfel de interpretare a plăcut atât rușilor, cât și chinezilor. Însă după 1960, când începe conflictul sino-sovietic, Monglia, cu trecutul și conducătorul ei glorios, a fost atrasă în dispută. Poziția Mongoliei, aflată între cei doi giganți aflați în conflict, a căpătat o foarte mare importanță politică și strategică. Politica Chinei a fost de a și-i atrage pe mongolii ce trăiau în provincia autonomă, de a pune accent pe unitatea acestora și de a scoate Mongolia din orbita URSS-ului. Pe de altă parte, sovieticii căutau să-și întărească dominația asupra Mongoliei, să hrănească sentimentele anti-chineze existente în societatea mongolă și să sublinieze că unificarea poporului mongol – divizat ca și germanii, coreenii și vietnamezii – se putea face doar pornind de la Ulan Bator.
Disputa istoricilor ruși și chinezi a dus la apariția mai multor lucrări despre istoria Mongoliei și despre Ginghis Han, lucru îmbucurător pentru istoriografie. Indiferent de prisma prin care privim lucrurile, nu putem nega anumite merite ce trebuie atribuite lui Ginghis Han. A fost într-adevăr un războnic nemilos, dar a adus China și Europa în legătură directă pentru prima dată în istorie, a facilitat schimbul de bunuri și idei pe o scară nemaivăzută până atunci și a deschis Asia comerțului internațional. Lumea Veche n-a mai fost la fel după aceea. Rămânerea în urmă a Rusiei, cu toate efectele sale, evoluția culturală spectaculoasă a Occidentului, ascensiunea turcilor otomani și visul Europei de a găsi o rută maritimă spre Extremul Orient, toate acestea sunt consecințe indirecte ale imperialismului mongol.
După această incursiune în istoria mongolilor, am revenit la realitate și mi-am făcut planul pentru aventura ce urma să înceapă a doua zi.
Noaptea a fost destul de lungă și, oricât aș fi încercat să dorm, nu reușeam. Toate gândurile îmi veneau în minte.
A doua zi, m-am trezit și m-am dus în camera părinților mei să-i trezesc de plecare, dar nu erau în cameră. M-am dus și în camera surorii mele. Acolo, ea dormea ca un îngeraș. Trebuie că s-au dus la recepție să predea cheia camerei, îmi zic eu. Cobor la recepție, dar nu apuc să fac doi pași că văd doi bărbați ciudați că îi împing pe părinții mei într-o mașină neagră. Alerg repede până în fața hotelului pentru a vedea numărul mașinii, dar nu reușesc. Mă urc repede într-un taxi pentru a-i urmări pe răpitori și observ că se îndreaptă spre Orașul Interzis. Ce-or căuta acolo și de ce i-au răpit pe părinții noștri? Înseamnă că nu numai noi suntem interesați de comoara ascunsă a lui Ginghis Han, ci și alte persoane. Merg eu ce merg, dar deodată observ că le pierd urma. Mă uit nedumerit în jur, dar nimic…. parcă acea mașină ar fi intrat în pământ. Nemulțumit, mă întorc la hotel și o găsesc pe sora mea dormind. Încerc s-o trezesc și reușesc într-un final, îi povestesc toată întâmplarea nefericită, însă în loc să dispere, mă încurajează să merg mai departe și să nu uit scopul pentru care am venit aici.
-Nu te îngrijora, Rareș! Totul va fi bine. Vom pleca în Mongolia, vom găsi comoara ascunsă a lui Ginghis Han și îi vom salva și pe părinții noștri.
-Da, știu că trebuie să ne îndeplinim misiunea, dar ce pot face doi copii? Este riscant.
-Nu-ți fie teamă! Sunt convinsă că vom reuși. Ai încredere!
Uimit de încrederea pe care o avea sora mea, am acceptat și am hotărât să plecăm a doua zi spre Mongolia.
După o călătorie lungă și obositoare, am ajuns în cele din urmă în Mongolia. Ne-am cazat la hotel și am picat într-un somn lung și profund.
Dis-de-dimineață am plecat cu un miniautocar spre Karakorum, deciși să închiriem un avion privat pentru a traversa imensul deșert Gobi.
Odată ajunși acolo, am cunoscut un tip ciudat pe nume Dax. El nu respecta nicio regulă și nu asculta de nimeni. M-am apropiat de el și l-am întrebat:
-Poți să mă ajuți cu un avion privat? Am mare nevoie de el!
-Dar la ce-ți trebuie? Te-ai rătăcit de părinții tăi, măi, țâcă?
-Eu sunt un bărbat adevărat, nu un copil! am adăugat eu ușor iritat.
-Da, se vede!
-Mă ajuți sau nu?
-De ce ar trebui să te ajut? Mie ce-mi iese?
-Îți dau 200 000 de yuani, dacă mă ajuți.
-În regulă, te ajut.
Ne-am suit în avion și am plecat spre deșertul îndepărtat.
După câteva ore bune de mers prin deșert, s-a iscat o furtună de nisip, făcând anevoioasă călătoria noastră. La un moment dat, unul dintre motoare s-a oprit și am început să pierdem în înălțime. Am intrat în panică și am început să ne îngrijorăm. A trebuit să aterizăm forțat. Singuri, în deșert, nu știam ce să facem, când, brusc, mi-a venit o idee:
-Trebuie să închiriem niște cămile, am spus eu sigur pe mine.
-Și de unde vom găsi niște cămile? întrebă uimit Dax.
-Cum de unde? Doar suntem în deșert. Trebuie să găsim noi trei cămile pentru a ne continua călătoria.
În timp ce mergeam prin deșert neștiind încotro ne va purta imensitatea de nisip din fața noastră, la o mică distanță am observat un negustor care conducea trei cămile prin deșertul fierbinte:
-Cămilele acestea sunt de vânzare?
-Depinde!
-De ce depinde?
-Depinde de cât ești dispus să-mi oferi pe ele.
-Păi, cât ai dori pe trei cămile?
-30 000 de yuani.
-S-a făcut! Uite, ia-i!
Mulțumit de afacerea încheiată, am pornit din nou la drum. După trei ore de mers, am ajuns la Ulaanbaatar. Ne-am cazat la un motel vechi, pentru a ne reface forțele.
Seara, am plecat în explorarea orașului. Am intrat într-o tavernă dubioasă pentru a încerca să descoperim indicii care să ne conducă mai aproape de comoara secretă a lui Ginghis Han. Am pătruns într-o sală întunecoasă care semăna cu o sală de spectacol. Totul era obscur în jur; doar o mică lumină albastră se întrezărea în spatele sălii. Uitându-mă mai atent, am zărit doi bărbați care-i împingeau pe părinții mei spre ieșirea de urgență. Ei erau însoțiți de o femeie. Se pare că era conducătoarea lor. Am fugit repede pentru a nu-i scăpa. Voiam neapărat să-mi salvez părinții. Când am ajuns în spatele clădirii, ei se urcau într-un elicopter care-i aștepta. Unde se duc? mi-am spus eu. I-am urmărit fără să mă gândesc la ceea ce mi s-ar putea întâmpla. Când s-au îndepărtat, am observat că se îndreptau spre Muntele Sfânt, spre Masivul Nakamura. Din nou, mi-am revizuit cunoștințele de istorie și mi-am amintit că în Muntele Sfânt se presupune că s-ar afla mormântul lui Ginghis Han. Acolo trebuie să fie și comoara, mi-am zis eu, convins și mai mult de faptul că cei doi bărbați și conducătoarea lor care îi luaseră prizonieri pe părinții mei erau interesați de aceeași comoară.
L-am căutat pe Dax, pentru a pleca pe urmele lor. După multe căutări, l-am găsit reparând avionul cu care fusesem nevoiți să aterizăm forțat în deșert. Când totul era gata, am plecat spre Muntele Sfânt în încercarea de a-i împiedica pe răufăcători să găsească mormântul în care se afla comoara. Când am ajuns la poalele muntelui, am aterizat și am pornit în căutarea indiciilor care să ne conducă înaintea lor la locul comorii. Am găsit un prim indiciu care ne spunea să traversăm un râu și o cascadă. Trebuia să trecem pe sub cascadă, unde am fi găsit un tunel secret care ducea spre locul comorii. Am traversat râul și am ajuns la cascadă. Am găsit și tunelul secret. L-am traversat și am ajuns la locul unde se presupunea că era comoara, dar nici urmă de cei care-i țineau prizonieri pe părinții mei. Ce s-o fi întâmplat cu ei? Când eram pe punctul de a deschide cripta și de a lua biciul de aur, aud un zgomot. Când mă întorc, îi văd venind. Unul dintre ei îmi spune:
-Dă-mi biciul de aur și-i voi elibera pe părinții tăi!
-Mai întâi, eliberează-i și pe urmă vei avea biciul de aur.
-De unde știu că nu-mi întinzi o capcană?
-Eu nu întind capcane și, apoi, ce interes aș avea să fac asta? Dacă aș trișa, imediat ne-ați împușca pe toți. Așa că ai încredere că voi fi corect.
-Bine, îți voi reda părinții.
După o pauză, cei doi au fost eliberați, iar eu, așa cum am promis, le-am dat biciul de aur drept răscumpărare pentru eliberarea părinților mei. A fost o experiență de neuitat în care m-am bucurat la final că pot din nou să-mi îmbrățișez părinții.


Neșu Andrei Rareș
Clasa a VIII-a
Școala Gimnazială Cândești
Loc. Cândești, jud. Buzău
Prof.coordonator: Fănică Daniel

 

[text-before] Votează aici:
[Total: 1112 Media: 4.9]