CASA BÂNTUITĂ

CASA BÂNTUITĂ

 

 – Éléonore, trezește-te, este ora 7 deja!

 – Mai stau puțin în pat, mami. Este atât de plăcut să lenevești dimineața în pat.

 – Dar o să întârzii la școală și doar știi că ai de prezentat proiectul la științe.

 – Numai puțin, mami, te rog, dă-mi numai cinci minute și mă ridic din pat.

 – Bine, te aștept la masă!

Mama era deja în bucătărie și pregătea micul dejun. După câteva clipe, eram deja în picioare și voiam să mă duc la baie, când am auzit ceva, ca un șoptit:

 – Ssstt, ssstt!

 – Da! Cine mă strigă?

Mă uit în jur să văd dacă mai este cineva în cameră, dar nimic nu se zărea.

 – Ssstt, ssstt, aici jos! se auzi din nou glasul.

M-am uitat în jos și am observat o față străvezie de șoarece care vorbea cu mine. Părea o fantomă, nu un șoarece real. Eram uimită că o ființă necuvântătoare mi se adresa și că eu înțelegeam ce spune. Ce se întâmplă cu mine? Visez sau este realitate ceea ce mi se întâmplă? Casa noastră este o casă bântuită de fantome sau imaginația începe să-mi joace feste? M-am frecat la ochi: poate mi se pare, poate nu văd bine, dar în fața ochilor îmi apărea aceeași siluetă străvezie și misterioasă.

 – Salut, am spus eu. Mă numesc Éléonore. Tu cum te numești?

 – Ishmael, îndrugă el, speriat.

 – Nu știam că un șoricel poate vorbi.

 – Nu sunt un șoarece, ci fantoma unui șoricel.

 – Dar ce s-a întâmplat? am întrebat eu, mirată. Cum ai ajuns așa?

 – Un blestem pe care străbunicul tău, Lordul Goth I, l-a rostit asupra mea, din cauza majordomului casei, care i-a spus că eu am ros mobila în casă. Și iată-mă transformat în ceea ce vezi acum. Și nu sunt singurul blestemat din casa aceasta.

 – Mai sunt și alții?…. Vrei să spui că această casă este bântuită?

 – Da, mai sunt și camerista Emily, vizitiul William și bucătăreasa Trudy… Și ei sunt tot fantome și locuim în aripa dărăpănată.

 – Și cum ai ajuns aici? Te-ai rătăcit?

 – Nu, nici vorbă. Eu am fost atras de aroma delicioasă a sendvișurilor cu șuncă și brânză, pregătite cu grijă de mama ta, și, cum eu nu rezist la nimic ce conține brânză, iată-mă aici. Vrei să mergi cu mine să-ți arăt umila noastră locuință?

 – Mi-ar face plăcere, dar trebuie să plec la școală. Îți promit că la sfârșitul orelor merg cu tine să îmi arăți. Acum tu să stai cuminte în cameră și să mă aștepți. Ai grijă să nu „rozi” nimic, i-am spus eu zâmbind.

Și am plecat, coborând în fugă scările. Am intrat repede în bucătărie. Mama mă aștepta cu micul dejun; am înfulecat două sendvișuri și am ieșit iute pe ușă. Timpul a trecut repede. Încă o zi de școală s-a încheiat și mă apropiam și mai mult de vacanța mult așteptată. M-am întors acasă, mi-am lăsat în fugă ghiozdanul pe hol și am urcat scările în goană pentru a ajunge mai repede în cameră. Acolo mă aștepta Ishmael, șoricelul… sau, mă rog, ce-a mai rămas din el.

Mi-am luat hainele de casă și mă îndreptam spre ușă, când el m-a tras de rochie și mi-a spus:

 – Stai puțin. Înainte de a merge să-ți arăt aripa dărăpănată unde locuim eu și celelalte fantome, aș dori să aflu mai multe despre tine, pentru că, în afară de nume, nu știu mai nimic.

 – Păi, ce să-ți spun despre mine? Viața mea este cam monotonă și neinteresantă. Este destul de plictisitor să trăiești alături de mine, dar voi încerca să-ți schițez un portret realist al personalității mele, învăluită în mister. Stau împreună cu părinții mei în această casă de peste doisprezece ani. Mama mea este acrobat la un circ din apropiere. Ii place să meargă pe sârmă și mereu exersează scheme diferite de menținere a echilibrului și cred că de aceea semăn mai mult cu ea, pentru că și eu sunt atrasă de mers pe sârmă, cățărat în copaci și alte acrobații. O ador și îmi place când mă trezește în fiecare zi și mă cheamă la masă. Mama are grijă mereu de mine. În ceea ce-l privește pe tata, pe el nu-l văd prea des, pentru că foarte rar își abandonează biroul vechi și prăfuit. Este poet și în fiecare zi compune poeme. El consideră că pe copii nu trebuie să-i vezi, ci doar să-i simți. Îi simt lipsa foarte mult, însă pot să mă bucur de companiei mamei și acest lucru mă relaxează.

 – Îți mulțumesc pentru această confesiune și pentru că am câștigat o prietenă.

 – Iar eu am câștigat un prieten pe cinste. Acum hai să mergem că se face târziu și nu vreau ca mama să descopere că lipsesc din casă.

Am ieșit din cameră, am coborât scările și am mers tiptil până la ușa de la intrare, apoi am ieșit ușurel în curtea interioară. Am mers ce-am mers și am dat după ceva timp peste o fântână ornamentală, am traversat un tunel alcătuit din mulți trandafiri multicolori, care formau ceva fermecător, după aceea am ajuns la o seră cu mulți pomi exotici, cu fructe proaspete și coapte, care mai de care mai apetisante. Parcă visam. Totul era atât de ireal și supraomenesc, încât aveam impresia că ceea ce vedeam nu putea fi domeniul familiei mele. Cum de nu descoperisem aceste lucruri până acum? Era vorba de o altă casă sau era aceeași casă în care stăteam împreună cu părinții mei de când m-am născut? Sau poate și exteriorul fusese blestemat? Vraja se abătuse și asupra naturii? Eram uimită, totul era fantastic. Niciodată nu văzusem atâta frumusețe și atâta armonie de culori care se confundau cu mine, de parcă natura voia să mă asimileze și să devin parte din ea. După câteva minute de admirație și de împlinire sufletească, Ishmael m-a condus spre un loc retras din spatele casei, un fel de intrare secretă spre aripa dărăpănată, locuința provizorie a fantomelor. Am deschis ușa, iar scârțâitul ei a produs un zgomot sinistru, bizar. Am urcat niște scări vechi din lemn de stejar până la etajul doi și am pătruns într-o cameră obscură. Prin geamurile prăfuite se întrezărea luna, care își reflecta lumina pe pardoseala camerei.

 – Aprinde lumina, mi-a șoptit Ishmael.

 – Dar unde sunt fantomele? l-am întrebat eu. Ai spus că mai sunt și alte fantome în afară de tine.

 – Da, mai sunt. Ai răbdare, că vor apărea. Trebuie să se facă miezul nopții. Pentru că ele apar numai atunci când luna își va arăta strălucirea în mijlocul camerei.

M-am uitat și am observat că mai era puțin timp până atunci. Cu toate acestea, mi se părea că timpul trece destul de greu. Când orologiul a bătut orele 12, m-am uitat în jur să văd dacă se ivise vreuna dintre fantomele de seară. Fiind o casă atât de veche și de mare, casa noastră devenise sălașul mai multor fantome, care aveau grijă să apară la momente diferite. Totuși în seara asta mi se părea destul de straniu că, deși era miezul nopții, fantomele întârziau să apară, cu toate că Ishmael mă asigurase că ele vor apărea sigur la miezul nopții. Dacă șoricelul se înșelase? Sau poate că el nu era o fantomă și atunci nici această casă nu era bântuită de fantome? Timpul trecea încet, încet. În cele din urmă, se auzi un zgomot. Din tenebrele întunericului, se iți o siluetă feminină care se apropia de mine din ce în ce mai mult. Era camerista Emily. Mi-a spus că a ajuns fantomă din cauză că Lordul Goth, tatăl meu, rostise un blestem nemilos ca pedeapsă pentru că, din greșeală, îi arsese cămașa cu fierul de călcat. S-a apropiat de mine, m-a privit și mi-a zâmbit. Eu, uimită, neștiind cum să reacționez, am zis:

 – Eu sunt Éléonore și locuiesc în această casă. Tu cine ești?

 – Emily, cameristă și confidentă a tatălui tău mulți ani, dar acum, din păcate, el s-a supărat foarte tare pe mine și a rostit un blestem iremediabil. Și, uite așa, am devenit fantomă.

 – Mă bucur să te întâlnesc. N-am știut până astăzi că pot vedea fantomele și că pot vorbi cu ele și nici că această casă este bântuită. De ce ați ales această aripă dărăpănată ca locuință a voastră, a fantomelor? Nu este cam sinistru să trăiești aici?

 – Nu noi am ales, ci tatăl tău. Prin blestemul rostit, ne-a trimis în cea mai întunecată parte a casei, pentru a nu ne mai vedea niciodată.

 – Acum înțeleg de ce tata s-a închis în el și nu mai vrea să vorbească cu nimeni. Nici cu mine de cele mai multe ori. El spune mereu: „Pe copii trebuie să-i simți, nu să-i vezi.” Încep să-i dau dreptate. Poate se teme că și eu voi deveni fantomă dacă privirea mea se va intersecta cu privirea lui. Dar să lăsăm chestiunea blestemului deoparte. Vorbește-mi despre tine, Emily! Ce-ți place să faci în timpul liber?

 – Mie îmi place mult să pictez, de aceea, când mă întâlnesc la Clubul din Pod cu celelalte fantome, am cu mine mereu pensule, culori și șevaletul portabil pe care îmi atârn planșele.

 – Minunat! Și mie îmi place mult să combin culorile. De mică îmi doream să devin un pictor celebru, să mă las purtată de fantezie și reverie și să uit pentru un moment de realitate.

 – Pai, dacă vrei și îți place foarte mult ideea, bineînțeles, te invit să participi și tu la întâlnirile noastre din pod.

 – Nu știu dacă tatăl meu ar fi de acord! Nu vreau să-l supăr și să mă blesteme și pe mine.

 – Te asigur că nu va fi nicio problemă, îmi spuse Ishmael. Ai încredere în mine.

 – Nu știu ce să zic, am zis eu.

 – Pe cuvânt de fantomă!

 – Bine, voi veni și eu.

Când credeam că discuția s-a terminat și mă pregăteam să plec, din perete a apărut o altă arătare străvezie și misterioasă. Era William, vizitiul. M-a surprins apariția lui, deoarece avea un efect cameleonic surprinzător. Se confunda cu orice mediu. Unde se așeza lua forma și culoarea acelui loc. Nu mai văzusem așa ceva până atunci și nici nu rețin să fi citit despre un lucru atât de uimitor în cărțile de magie din biblioteca tatălui meu.

 – Tu cine mai ești?

 – Eu sunt vizitiul William, fratele lui Emily.

 – Aaa, da? Nu știam că Emiliy are un frate cameleon. Îți spun asta, pentru că m-a surprins faptul că te colorezi și iei forma mediului din care faci parte.

 – Off, oftă el. Nu am fost totdeauna așa, dar tatăl tău s-a supărat pe mine că am pierdut cheile de la casă și a trebuit să intre pe geam în casă. Atunci, furios, el a rostit un blestem asupra mea și am ajuns așa de ciudat, încât nu mai am un loc al meu. Unde mă așez, devin acel loc. Acest camuflaj are și un avantaj. Mă face greu observabil și pot să aflu multe secrete despre această casă.

 – Interesant. Off, cât s-a făcut ceasul! Trebuie să plec. Dacă descoperă tata că am părăsit aripa principală, nu-mi va mai vorbi niciodată. Mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu niște fantome… vreau să spun… cu voi. Ne vedem mâine seară la Clubul din Pod.

 – Bine, spuse Emily. Te așteptăm.

Am plecat repede împreună cu Ishmael, care se ținea de mine ca un scai, am intrat în casă și am urcat rapid scările până în dormitorul meu, unde m-am suit în pat și am adormit cu gândul la experiența minunată pe care am trăit-o alături de noii mei prieteni.

 

 

Popescu Lorena

Clasa a V-a B

Școala Gimnazială Cândești

Loc. Cândești, jud. Buzău

Prof. coordonator: Fănică Daniel

 

 

Votează eseul: 
[Total: 1059 Media: 4.9]