CASTELUL FERMECAT

CASTELUL FERMECAT

 

Mă așezasem pe scaunul cu aripi din bibliotecă, citind noua carte a tatălui meu, „Pelerinajul lui Harold the king”, când, deodată, am auzit un zgomot. M-am oprit din citit și am început să urmăresc cum se întredeschide ușa… ce să fie? Trebuie să fie camerista mea, care în fiecare seară confundă dormitorul cu biblioteca… Stăteam și așteptam să apară, dar nimic. Totul era bizar. Mi-am reluat lectura, însă, după câteva rânduri, din nou am auzit același zgomot sinistru…

Cine să fie la ora aceasta târzie în castel, de vreme ce eu știu foarte bine că tata se culcă mereu devreme, iar servitorii sunt ocupați cu problemele lor. Ciudat… Oare castelul era vrăjit și eu nu știam?! Sau se întâmplă ceva straniu cu mine? Încep să aud voci? Eu locuiam împreună cu tatăl meu într-un castel vechi din marmură și sticlă de Murano din sudul Italiei, în munții Pirinei. Mama mea murise când aveam doar cinci ani și eram crescut de tatăl meu și de numeroasele guvernante pe care le angaja mereu pentru a o suplini pe mama, însă, oricâte explicații i-aș fi adus în legătură cu acest subiect, el niciodată nu realiza faptul că o mamă nu poate fi înlocuită cu nimeni niciodată. De când murise mama, el se închisese în el, nu mai vorbea cu nimeni și prefera să scrie opere literare. Singura dată când îl puteam vedea într-o săptămână era ziua de joi, când luam ceaiul împreună și mă mai întreba dacă îmi plăcea vreo carte scrisă de el. În rest nu vorbea cu mine, nici nu voia să mă vadă. De aceea, mereu mi-era dor de mama, pentru că, atunci când trăia ea, castelul era în straie de sărbătoare întotdeauna, se organizau petreceri și totul era fermecător. Acum însă, nimic nu mai este la fel, totul este tenebros și sumbru. Obscuritatea care ne înconjoară pe mine și pe tatăl meu ne distanțează și mai mult unul de celălalt. Dar să revenim la povestea noastră.

Cum stăteam eu și citeam, legănându-mă în scaunul cu aripi, din nou am auzit zgomotul acela. Lucy, guvernanta mea, plecase în vacanță, să-și viziteze rudele, iar eu nu mai aveam cu cine conversa, singurul meu refugiu fiind cărțile scrise de tatăl meu, care era un scriitor recunoscut în această epocă. După mai multe clipe de așteptare, am observat, prin ușa întredeschisă, o siluetă mică, ai cărei ochi îi străluceau în semiobscuritatea camerei. Era un maimuțoi. M-a privit galeș și a sărit pe bibliotecă, a mers ce-a mers, a ales o carte și a fugit cu ea la fel de repede ca atunci când a venit.

Ciudat lucru… Nu știam că maimuțele sunt interesate de literatură și de cărți, doar dacă nu cumva voia cineva să-mi joace o farsă de prost gust. M-am ridicat din scaun și am urmărit maimuțoiul care a trecut ca fulgerul prin salonul egiptean și precolumbian. Apoi, a traversat imensa sală a oglinzilor, realizată după modelul celei din Palatul Versailles, și a ajuns repede la ușa biroului tatălui meu, a deschis ușa și l-am văzut pe domnul Charles Cabbage, care discuta cu tatăl meu despre o competiție literar-canină pe care acesta din urmă dorea s-o organizeze la castel.

Ce? N-am auzit bine?! Tata vrea să organizeze o competiție pentru câini? Aici, la noi? Ce bizarerie!… De când, mă rog, sunt interesați câinii de literatură sau de cărți? Am bătut la ușă și am intrat cu spatele, pentru că, după cum v-am spus, tata hotărâse să nu mă mai privească la față în alte zile decât joia.

– Scuză-mă, tată, că vă întrerup, dar am auzit, fără să vreau, ce discutați… Vrei să organizezi o competiție literar-canină în castelul nostru?!

– Da, Alex, ce ți se pare așa de surprinzător?! Știu că nu am mai organizat de mult timp un eveniment în casa noastră, de când a murit mama ta, dar, începând de azi, am hotărât că trebuie să fac o schimbare în acest sens. Nu ți se pare o idee magnifică?

– Ce să zic?! Dacă tu crezi că este bine să faci acest lucru, opinia mea nu contează. Dar încă un lucru vreau să te întreb, tată!

– Spune, fiule!

– Maimuțoiul acela care a intrat la tine în birou al cui este? A venit în bibliotecă și a furat o carte și a venit cu ea aici.

– Aaa, Spike! Am vrut să-ți fac o surpriză: este un cadou de la mine pentru tine. Cum știu că în curând se apropie ziua ta, m-am gândit că ți-ar plăcea acest mic animăluț. Am crezut că îți poate ține companie când voi fi eu plecat sau cufundat în scris, închis în biroul meu. Pe deasupra, este și dresat. Spune-i să-ți aducă o carte și ți-o va aduce.

– Ți-ai amintit, tată, de ziua mea! Nu credeam că-și va aminti cineva… Acesta este cel mai frumos cadou din partea ta. Sigur că îmi place. El mă va ajuta să descopăr misterele acestui castel. Nu știu de ce, dar am sentimentul că în acest castel se ascunde o întreagă istorie, neexplorată încă.

– Bine, fiule. Acum, du-te la ale tale! Eu mai am de stabilit câteva detalii legate de competiția literar-canină împreună cu Charles Cabbage. Tu să ai grijă de Spike!

– Da, tată! Voi avea grijă de el și îl voi considera cel mai bun prieten al meu!

Am plecat cu Spike pe umăr și m-am îndreptat spre bibliotecă, pentru a-mi continua lectura, când maimuțoiul s-a dat jos și a fugit în partea opusă.

– Hei, Spike, întoarce-te! Unde te duci?

Am alergat după el și l-am urmărit până la ușa din spatele castelului, un fel de intrare secretă. Am deschis-o și am fost uimit să constat că niște scări urcau într-un turn vechi al castelului. L-am zărit pe Spike cum urcă rapid scările în spirală și am luat-o după el. „Trebuie să mă conducă spre un mister nedescoperit!”, mi-am zis eu. Și mi-am continuat drumul amețitor pe scările spiralate. Odată ajuns în vârful turnului, l-am observat pe Spike într-un colț al încăperii. Din întuneric, s-au ivit mai mulți ochi sticloși.

– Spike, ei cine sunt? am zis eu mirat. Sunt frații tăi?

– Au fost frații mei, acum ei au ajuns fantome. Eu am mai rămas în viață și tatăl tău m-a salvat, cumpărând acest castel cu mult timp înainte ca tu să te naști. Și vreau să-i mulțumesc că m-a lăsat în castel și că pot să te binedispun pe tine, fiul lui.

– Vorbești? Nu știam că o maimuță capucin poate vorbi cu oamenii.

– Da, vorbesc, de când este fermecat acest castel. Asta explică și prezența fantomelor fraților mei. Mă bucur că în felul acesta pot lua legătura cu ei și că nu m-au părăsit.

– Acum înțeleg de ce dispar uneori din bucătărie bananele și alte fructe. Pentru că tu, în fiecare seară, îți vizitezi frații… sau…. mă rog… ce-a mai rămas din ei.

– Da, e-adevărat. Eu sunt cel care se furișează în bucătărie și duce fructele în această parte a castelului. Te rog să mă ierți, nu am vrut să-ți produc pagube.

– Stai liniștit, Spike. Este normal să-ți ajuți frații.

– Te mai rog ceva: să nu-i spui tatălui tău de secretul nostru. Nu ar înțelege situația, cu atât mai mult acum, când este atât de ocupat cu organizarea competiției literar-canine. Nu vreau să aibă o grijă în plus.

– De acord. Acesta va fi secretul nostru. Nu va afla nimeni de ascunzătoarea din turnul estic al castelului.

Am mai stat puțin în compania micilor fantome și m-am grăbit împreună cu Spike în cealaltă parte a castelului, înainte ca tata să-și dea seama de absența mea. Am mers repede în dormitor și m-am suit iute în patul meu cu baldachin și cu opt coloane, pentru că era destul de târziu și mă cam luase somnul.

Dimineață, m-am trezit devreme pentru a avea timp să mă pregătesc pentru competiția literar-canină mult așteptată. Am ieșit din cameră, am coborât scările în viteză și am început să mă uit la oamenii care amenajează locurile unde patrupedele vor susține probele concursului. Totul era pus la punct în cele mai mici detalii. A venit și ora mult așteptată. Invitații începeau să sosească, m-am așezat într-un colț și priveam liniștit, când deodată am văzut cum dispăreau de pe masă fructe. Trebuie să fie Spike, mi-am zis. M-am ridicat și l-am urmărit. Se îndrepta spre turn. Bănuiam eu că acolo se va duce. Am urcat scările și l-am surprins.

– Hei, ce faci?

– Ooo, iartă-mă, nu m-am putut abține.

– Eu te-am înțeles, dar trebuia să iei tocmai acum când tatăl meu are acest eveniment important și sunt o groază de invitați?! Nu știu cum faci, dar rezolvă problema!

– Bine, rezolv, dar cum? Știu… dacă aș face o vrajă și ar redeveni totul ca odinioară?!

În sinea mea am zâmbit și mi-am zis, de ce nu? Așa l-aș vedea pe tata zilnic și nu i-aș mai simți lipsa. Timpul trecea repede și deodată am realizat că ziua a trecut, invitații plecaseră, iar eu m-am trezit în mijlocul salonului egiptean singur.

Am urcat în cameră și m-am așezat pe pat. După puțin timp, am adormit. Dimineața, când m-am trezit, totul era schimbat, castelul părea altfel. Afară, grădina avea alt parfum. Totul era așa de proaspăt, încât aveam impresia că cineva făcuse o vrajă. De fapt, cineva chiar făcuse o vrajă. Era Spike, aliatul meu preferat.

Îți mulțumesc, Spike, pentru acest cadou minunat. Nu te voi uita niciodată.

 

 

Dumitrache Marian

Clasa a V-a B

Școala Gimnazială Cândești

Loc. Cândești, jud. Buzău

Prof. coordonator: Fănică Daniel

 

 

Votează eseul: 
[Total: 1191 Media: 4.9]