COMOARA DIN DEȘERT

COMOARA DIN DEȘERT

Dacă ar fi fost măcar atât de bun ca să ne urască, am fi putut folosi acea ură pentru a crea o identitate. Dar ei ne-au refuzat chiar și această fărâmă de respect. Suntem unelte, lucruri care trebuie folosite, nevrednice de dragoste sau ură, milă sau denigrare. Ei ne definesc prin funcțiile noastre, nu prin persoana noastră. Și, pentru că n-avem alternative, facem și noi la fel…

A fost nevoie de o luptă sângeroasă pentru a ne câștiga libertățile cele mai de bază. Va fi nevoie de mult, mult mai mult pentru a ne câștiga un sentiment de identitate.

Însă noi suntem vânători de comori, căutători de trecut și iubitori de frumos. Noi, cei din familia Brown am creat lume nouă. Se numește Huntworld.

Huntworld fusese colonizat pentru a servi unui singur scop: administrarea Vânătorii de comori. Nu era decât un oraș cu o populație de cincisprezece mii, pe o planetă cu aceeași dimensiune ca Pământul. Era un complex enorm de computere cu un personal de șapte mii de oameni și douăzeci de mii de roboți.

Într-o zi obișnuită, se vedeau doar una sau două nave spațiale presărate pe întinderea enormă a portului spațial Huntworld, unele dintre ele fiind navele de cercetare ce erau expediate constant în întreaga galaxie pentru a furniza date pentru computerele Huntworld, sau, probabil ca erau navele comerciale gigant, ce soseau cu materiale și hrană și plecau cu spațiile de depozitare goale, pentru că Huntworld nu avea exporturi.

Dar nu era o zi obișnuită. Azi era ajunul Vânătorii de comori, raison d’être pentru toată lumea din Huntworld. Și noi (eu și familia mea) ne pregăteam poate de cea mai cool experiență din toate timpurile. Eram nerăbdătoare să plec în următoarea expediție, mai ales că unchiul Robby ne-a promis o experiență de neuitat, fiind și el un pasionat de vânătoare de comori. Abia așteptam ziua plecării. Număram zilele, minutele și secundele, nu mai aveam răbdare, totul mi se părea atât de aproape, încât parcă voiam să ating cu vârful degetelor ceea ce viața îmi o oferea și anume o călătorie în deșertul Namib din sud-vestul Africii. Nu mai fusesem niciodată plecată atât de departe, așa că am așteptat în liniște clipa mult dorită. Desigur că nu m-am conformat numai cu așteptarea, am căutat să obțin destule date despre călătorie de la unchiul Robby:

 – Unchiule Robby, este departe deșertul Namib?

 – Este destul de departe, dar de ce mă întreb așa deodată? Nu te credeam atât de interesată de geografie. Dar de ce mă întrebi?

 – Sunt atât de nerăbdătoare să găsim noi comori. Nu degeaba suntem numiți vânători de comori. De data aceasta unde ne duci, unchiule?

 – Caut Comoara Pierdută a Deșertului. Am câteva indicii promițătoare care, sper, să ne conducă la găsirea vechii comori a lui Tutankhamon.

 – Tezaurul lui Tutankhamon?

 – Da, acest tezaur a fost descoperit în luna noiembrie 1922 de către arheologul britanic Howard Carter în valea Regilor în apropiere de Egipt și este aproape intact ca în vremea aceea, fiind alcătuit 4500 de obiecte (mobilier, bijuterii, statuete), multe din aur masiv. Mormântul tânărului Faraon este singurul mausoleu din Egiptul antic în care s-a găsit o astfel de comoară.

 – Wow, dar ce documentat ești, unchiule!

 – Tocmai mi-am cumpărat de la magazinul de antichități o carte veche intitulată Corabia pierdută a deșertului. Văzând titlul, mi-am zis: ce-ar fi să plecăm și noi într-o expediție în deșert în căutarea acestei comori?!

 – Bine gândit, unchiule. Tată, mamă, voi nu mergeți cu noi?

 – Noi nu putem, deoarece trebuie să rezolvăm misterul diamantului furat de la Muzeul Ermitage. Ne pare rău, dar nu putem să vă însoțim, însă vom fi mereu în legătură cu voi. În fiecare seară ne veți oferi informații despre stadiul căutărilor voastre. Sper ca de această dată Iluminații să nu vă mai stea în cale și să fiți primii care veți găsi tezaurul tânărului faraon.

 – Desigur, tată! Dar cum vom ajunge în deșert?

 – Mâine zbor spre California, mi-a spus unchiul Robby, unde aterizez pe un aerodrom izolat aproape de Marele Salton. Acolo mă voi întâlni cu un prieten care mi-a promis un avion privat pentru a putea ajunge mai ușor în Egipt printre dunele de nisip. Am vorbit deja la compania locală de excavații să-mi împrumute un excavator și un buldozer. S-ar putea să avem nevoie să săpăm prin dunele adunate de atâtea sute de ani.

 – Dar, unchiule, de unde vei face rost de bani pentru a pleca în expediție?

 – Încerc și eu, copii, să strâng fonduri. Să sperăm că vom putea pleca în curând.

 – Abia aștept.

 – Am putea să-ți finanțăm noi expediția, a spus mama. De multă vreme mă tot gândesc la Corabia Pierdută a Deșertului.

 – Mâine, la orele 9,00 a.m. vom fi în aer, copii. Viața este o nesfârșită aventură. Trăiți fiecare moment cu intensitate și urmăriți-vă scopul, neținând cont de părerea celorlalți.

A doua zi, la ora stabilită eram toți pe aeroportul de lângă Marele Salton și așteptam să plecăm spre deșertul îndepărtat.

După o decolare destul de anevoioasă, eram toți printre nori și admiram soarele torid de vară. Totul era parcă un vis și nu reușeam să ne imaginăm altceva decât găsirea comorii pierdute a imensului deșert. După o zi și o noapte de mers în aer, am aterizat pe aerodromul din deșertul Namib. Unchiul Robby se îngrijise de absolut toate aspectele căutării noastre și deja vorbise cu un vechi prieten de al său pentru a închiria tot echipamentul de care vom avea nevoie în căutările prin deșert: două ATV-uri, o rulotă și un trailer pe care era urcat un excavator care să ne ajute în explorările noastre. Am consultat harta comorii încă o dată și am pornit la drum prin deșert. Eram încântați de mersul cu ATV-ul, mai ales că nu îți trebuia niciun fel de permis, dacă nu mergeai pe șosele și îți oferea o senzație nemaiîntâlnită.

Odată ajunși la locul în care, conform hărții, s-ar afla comoara lui Tutankhamon, ne-am instalat tabăra într-un vechi parc național dintr-un canion plin de tufe de salvie și pomișori pirpirii. Nici nu ne-am instalat bine corturile, că am și fost luați în primire de un paznic al Parcului Național:

 – Nu aveți voie să intrați cu un excavator în parcul național. Nimeni nu a intrat cu așa ceva vreodată.

 – Dar suntem exploratori, am răspuns noi plini de convingere. Este posibil să fie nevoie să săpăm în nisip.

 – Aici în parc? a întrebat paznicul cu surprindere.

 – Nu cred că și-ar ascunde nimeni comoara într-un parc național.

 – Nu cumva căutați comoara pierdută a deșertului?

 – Da, dar de unde știi?

 – Am întâlnit un tip aseară într-una din stațiunile din apropiere și printre altele mi-a povestit și despre o hartă a comorii. Se pare că i-a dat-o o localnică misterioasă, deoarece este un căutător de comori ca și voi.

 – Care va să zică ne-a luat-o cineva înainte? Cum îl cheamă pe acest tip?

 – Daniel Johnes!

 – Daniel Johnes? Celebrul explorator britanic?

 – Îl cunoașteți?

 – Desigur. Am fost mereu în competiție în vânătoarea de comori. Copii, trebuie neapărat să punem mâna pe această hartă. Pe spatele hărții este un indiciu scris cu cerneală invizibilă care ne conduce direct la comoară. Unde se află Daniel acum?

 – În Valea regilor.

 – Trebuie să ajungem la el înainte de a fi prea târziu.

Am pornit repede la drum și am ajuns în stațiunea Borrego Springs, aflată la 50 de kilometri nord de aici, în paradisul iubitorilor de golf. În salonul de mese al hotelului în care era cazat, l-am întâlnit pe Daniel Johnes, mâncând liniștit cotlet de vițel.

 – Pot să mă așez lângă tine? l-a întrebat unchiul Robby pe Daniel.

 – Da, poți. Dar de ce ai venit la mine, Robby? Credeam că erai plecat prin Rusia.

 – M-am întors de acolo și m-am gândit că pot să plec în căutarea tezaurului lui Tutankhamon.

 – Comoara Pierdută a Deșertului?

 – Am înțeles că o domniță misterioasă ți-a dat o hartă a acestei comori și am venit la tine să te rog să mi-o împrumuți și mie.

 – Poți s-o iei, oricum nu a reușit nimeni să descifreze misterul comorii pierdute. Nu există niciun indiciu pe ea.

 – Poate că nu sau poate că da. Cine știe?! Este posibil să existe un indiciu pe spatele ei, scris cu cerneală invizibilă. Acesta poate fi descoperit doar la căldură.

 – Poate, însă eu m-am săturat de aventuri fără rost. Vreau să fac altceva, să descopăr ceva nou, nu să mă aventurez în necunoscut.

 – Ce dorești să-ți dau pe hartă? l-a întrebat unchiul Robby.

 – Nu vreau nimic pe ea; până la urmă nu valorează nimic, nu găsesc nimic, pentru prima dată în viață, căutările mele au eșuat.

 – Sigur nu vrei să îți dau nimic pe ea?

 – Nu, stai liniștit, poți pleca și îți doresc să ai mai multă șansă decât am avut eu.

 – Cu bine, prietene!

Și am plecat încet, traversând sala mare de mese a restaurantului unde îl găsisem pe Daniel. Încet, încet l-am lăsat în urmă și am sărit repede în mașină, îndreptându-ne spre hotelul unde eram cazați. Odată intrați în cameră am întins harta pe o masă și am aprins o brichetă, pentru a-i încălzi pergamentul și pentru a descoperi un posibil indiciu. Flacăra își revărsa căldura, iar după câteva minute a început să se întrezărească ceva, un fel de scriere cuneiformă.

 – Ce înseamnă acest scris, unchiule? Este cumva vreun indiciu care să ne conducă la locul în care este ascunsă comoara?

 – Nu sunt sigur, din cauza aspectului ușor șters al caracterelor, însă cred că am dat peste cheia comorii.

 – Cheia comorii?

 – Legenda. Fiecare comoară are o hartă și fiecare hartă are o legendă, care este tot un fel de hartă simbolică, aparent indescifrabilă.

 – Și nu poți descifra misterul?

 – Ba cred că da. Scrisul asta înseamnă: COMOARA SE AFLĂ ÎN VALEA REGILOR ÎN VECHIUL MORMÂNT AL LUI TUTANKHAMON.

 – Deșertul Namib? Deci eram la locul potrivit când am aterizat pe aerodromul din Egipt, nu-i așa?

 – Da, eram aproape de comoară.

 – Păi, și ce mai așteptăm? Trebuie să mergem mai repede s-o găsim și să îi redăm faraonului liniștea interioară.

 – Dar trebuie să avem un plan.

 – Ce plan îți mai trebuie? Avem harta, avem locul unde se află comoara, avem instrumentele necesare săpăturilor și găsirii ei, avem totul practic. Ce mai vrei?

 – Mi-este teamă de eșec.

 – Nu se poate, un vânător de comori nu se teme niciodată de nimic, indiferent ce s-ar întâmpla. Așa că nu te teme de nimic!

 – Bine, hai să mergem!

După o călătorie de o oră jumătate, am ajuns la locul indicat, având în jurul nostru doar nisipul cald sub picioarele noastre și soare torid deasupra noastră. Am început să săpăm adânc, în timp ce unchiul excava ceea ce noi săpam. După o bună bucată de vreme, printre firicelele de nisip am văzut ceva strălucitor. Am început să săpăm mai adânc. Nu ne venea să credem ce vedem: sute de obiecte de mobilier, bijuterii din aur și argint, lingouri de aur și mulți galbeni; o adevărată comoară națională descoperisem. Eram fascinați de ceea ce vedeam. Imediat am făcut poze și am trimis și părinților noștri. Și ei erau uimiți de comoara găsită și ne-au transmis toată prețuirea noastră. A fost o experiență pe care n-am s-o uit niciodată. Abia aștept următoarea vânătoare de comori!

 

Dobrică Analisa
Clasa a VI-a B
Școala Gimnazială Cândești
Loc. Cândești, jud. Buzău
Prof. coordonator: Fănică Daniel

 

 

Voteaza parerea ta despre eseu

[Total: 2077 Media: 5]