JOCUL VIEȚII

JOCUL VIEȚII

Mi-am petrecut o parte din viață printre cărți. Din prima zi când am intrat în biblioteca casei am simțit acea senzație extraordinară de libertate, dar în același timp, închidere. Am învățat să citesc la vârsta de patru ani și de atunci nu m-am mai dezlipit de cărți. Acum am treisprezece ani și pur și simplu simt că nu am făcut nimic cu viața mea. Singurele amintiri care îmi vin în minte după accident sunt cele în care stăteam în biblioatecă și citeam ore și ore în șir aventurile altora. Cărțile întotdeauna au reprezentat un refugiu.

Doctorul spune că amnezia încă nu a trecut, dar eu rețin foarte multe informații din ceea ce citesc. Mama îmi spune des că semăn cu tata. Dragostea lui nestăvilită pentru lectură și pentru casa pe care o avem în acest sătuc. Niciodată nu am înțeles de ce nu mergem la oraș. Recunosc, nu îmi place aglomerația, iar prin oraș trece Podul Blestemat, așa cum îi zice mama.

Nu mai suport să stau aici. Vreau să merg, să explorez așa cum a făcut-o bunicul. Stau închisă între patru pereți și aștept nemurirea sufletului? O, nu. Voi pleca în seara asta. La miezul nopții. Voi părăsi clădirea prin grajdul cailor imediat ce cobor de la balcon. M-am gândit mult la acest plan și așa voi face.

Se înserează. Oriunde voi pleca, am nevoie de bani, acte de indentitate, mâncare, o pătură, apă și cel mai important lucru- o carte, o carte care să-mi poarte povestea.

Ceasul a bătut miezul nopții. Am ieșit tip- til din casă, care trebuie să vă spun că nu era tocmai o casă. Era Conacul Cannon. Locul unde rudele mele își găsiseră sfârșitul acum mulți ani. Mă înspăimântă acea amintire, dar cumva, arcadele de piatră, arcadele vechi acoperite cu mușchi și licheni, mă fac să mă simt iar ca acasă. Camera mea e la cel de-al doilea etaj, așa că nu pot spune că acea coborâre a fost floare la ureche.

Văd faruri. Cineva clar se apropie de conac. Trebuie să stau ascunsă în grajduri până ce trece pericolul de a fi văzută. Cineva a intrat în casă. Pașii sunt grei, de bărbat care poartă….bocanci?

Poooooooooccccc!

Aceasta a fost cu siguranță o împușcătură și se aude din camera mamei mele.

 – Am ucis-o. Acum haide după fetiță.

 – Șefu? Crezi că își mai amintește de noi?

 – Doctorul Leigh m-a înștiințat că are amnezie, așa că nu. Trebuie să o ucidem pentru că ea e ultima supraviețuitoare a familie Cannon, având chiar 13 ani.

S-a auzit un scârțâit de clanță.

 – Camera e goală.

 – Verifică balconul!

De unde eram puteam auzi bizara conversație. Aveam fața udă. Lacrimile îmi curgeau șiroaie. Mama era singura care-mi mai rămăsese. Cum au putut?!

Am luat frâiele lui Sunset, căci acesta era numele minunatului meu cal. În boxa ei era un bilet.

,,Știu că voiai să fugi în seara asta, că nu te simțeai în largul tău. Știam tot ce pui la cale. Ți-am citit jurnalul pe care l-am ascuns în geanta de călătorie a lui Sunset. Te-am lăsat să pleci fiindcă știam că te paște o primejdie mai mare aici decât în orice alt loc. Fugi, draga mea! Vei găsi adăpost la căsuța din pădure, unde ai indicații spre mai departe. Te iubesc!

Mama

Mama știa. Mama știa și despre criminali.

Am luat frâiele lui Sunset și am alergat nebunește până la pădure. Vreo zece km nu ne-am oprit. Mi-era teamă în pădure noaptea. Planul meu inițial era să ajung în oraș, să văd luminile. Aș fi înnoptat la Marisela, prietena mea cea mai bună, apoi aș fi hoinărit pe câmpie, poate chiar până la lăsarea serii, apoi aș fi venit iar acasă. Acum lucrurile s-au schimbat.

Am zărit căsuța. Am intrat. Nu aveam lumină curentă. Am aprins o lampă și i-am improvizat lui Sunset un pat de fân. M-am dus să mă odihnesc la etaj, unde era un dormitor. Era o cameră mică, cu două paturi. Obișnuiam să vin aici cu mama. Mereu îmi spunea că vom înnopta acolo doar o noapte, apoi ne întoarcem la conac. De ce din senin? Ea mi-a spus că această căsuță va reprezenta întotdeauna pentru mine un refugiu pentru zile negre. Nu înțelegeam nimic despre ce se petrecuse cu ea. Cine? De ce? Una din voci mi se părea cunoscută. Nu era prima dată când o auzeam, dar era vagă și incertă, undeva pierdută printre amintiri. Am adormit cu lacrimi în ochii, dar eram prea obosită ca să mai stau trează.

Pe la trei m-am trezit și ca de obicei m-am uitat pe fereastră pentru a vedea dăcă s-a luminat, dar în loc de razele soarelui am văzut faruri, farurile unei mașini negre. Sigur ei erau, dar de unde știau că voi fi aici? Ce vor de la mine….. poate vor să îmi curme viața așa cum i-au făcut mamei.

Am băgat mâna sub pernă și am găsit un mesaj, alături de un desen. Nu le puteam vedea, dar afară am auzit iar vocile celor doi care o uciseseră pe mama cu câteva ore în urmă. L-am căutat pe Sunset, armăsarul de culoarea apusului. Cei doi erau jos, în încăperea unde îi făcusem culcușul lui Sunset. Calul râncheza și se putea desluși faptul că fusese prins.

Se pare că ucigașii ne-au găsit. Când mama a construit cabana a avut grijă să facă o ușă secretă, deasupra găurii de șoarece. M-am strecurat pe acolo. Era întuneric beznă, dar știam casa pe de rost. Tunelul mă scotea la marginea pădurii. Am alergat până aproape de oraș, unde lumina felinarelor îmi permitea să citesc biletul și să văd desenul. Fără Sunset.

Am citit biletul și am suspinat. Nu-mi venea să cred. Mama mă punea să merg la Podul Blestemat. Sub el, acolo unde și-au găsit sfărșitul tatăl și fratele meu, aveam să primesc ajutor, dar eram în continuare speriată.

Găsirea lui Sunset avea să îi încetinească pe cei doi deoarece armăsarul nu putea fi călărit de altcineva, în afară de mine, iar transportarea lui cu ajurul acelei remorci, va dura destul cât să pot ajunge la pod.

Orașul era pustiu, lucru care mă liniștea deoarece mă simțeam singură și în afara pericolului, dar în același timp, știam că pericolul mă pândește. Am înaintat încercând să mă calmez, dar îmi era imposibil. Aș fi alergat, dar nu voiam să atrag atenția oamenilor străzii sau celor care erau treji și priveau întâmplător pe fereastră.

Am ajuns la râu, am coborât scările de piatră, iar amintirile mă cutremurau.

 – Bună, copilă!

 – Bbbbbună seara! Cunoașteți pe cineva cu numele Lisa McEaster?

 – Da, eu sunt, iar tu ești….cât semeni cu mama ta!

 – Mulțumesc! Mă puteți ajuta?

 – Intră.

Îmi făcea semn spre o gură de canal. O gaură de canal sub un râu?! Am ezitat la început, dar privirea încrezătoare a femeii m-a făcut să intru.

Nu era o canalizare. Era o întreagă rețea de tuneluri subterane.

 – Ai grijă la șobolani. Pot fi agresivi când le e foame.

 – Am înghițit în sec și am urmat-o. La sfârșitul acestui tunel se afla o ușă groasă și înaltă de fier. Era o cameră caldă și primitoare cu două paturi.

 – Aici vei dormi, dar mâine plecăm la drum odată ce soarele dispare dintre nori.

 – Cum doriți, doamnă. Dar…… unde mergem?

 – Undeva, unde vei fi în siguranță.

În noaptea aceea am adormit cu gândul la accident. Tata. Fratele. Accidentul s-a produs acum cinci ani. Mi s-a spus că tata a pierdut controlul volanului și mașina a sărit de pe parapet. Bărbatul care era cu ei în mașină a cărui voce îmi sună vag cunoscut a sărit din mașină înaine de momentul impactului, dar tata și fratele meu nu au avut nicio șansă. Cât am plâns eu și mama!

Ziua s-a scurs făcând pregătiri de plecare.

Va fi un drum lung. Mama ta mi-a lăsat capa aceasta.

Femeia era bizară. Nu o mai văzusem până atunci. Avea părul cărunt, o capă vișinie, era cocoșată, iar dinții îi lipseau cu desăvârșire. Avea ochii blânzi de culoarea mării și obraji veșnic îmbujorați.

În noaptea aceea am traversat câmpii și apoi dealuri. Eram convinsă că ne îndreptam spre o zonă de munte, iar spre dimineața am ajuns. Drumul a fost anevoios și obositor. Mă simțeam așa descumpănită. Mă întrebam dacă ciudații mă mai urmăresc.

  •  – Azi vom merge toată ziua. La noapte te vei odihni. Trebuie să fii în siguranță.

Înțelegând gravitatea situației, am încuviințat și am mers mai departe în tăcere și în pustiu. Mâncam biscuiți, beam lapte de la puținii fermieri presărați de-a lungul drumului. Acum puteam bea apă proapătă de izvor, apropiindu-ne din ce în ce mai mult de munți. Înaine de apusul soarelui m-am scăldat, apoi am urcat până la o peșteră. Apă fusese rece, dar curată, pură. Simțeam că mă spală de toată suferința. Peștera era întunecată, cu un perete înalt care cobora din ce în ce mai mult.

 – Această peșteră este mormântul spiritual al familiei tale. Închide ochiii și atinge capătul peșterii. Trebuie să-ți cunoști povestea înainte de confruntare.

 – Așa voi face.

I-am urmat sfatul, iar când am atins peretele umed, acesta a dispărut, în schimb a apărut o lume, o cameră albă pe o parte și neagră pe cealaltă. Între ele era o masă la care puteai ajunde prin intermediul unui îngust pod de pământ care avea forma, lungimea, grosimea și lățimea unei scânduri. Camera era spațioasă, dar părea făcuta de mâna omului și totuși, părea ireală.

Am trecut acest podiș și am ajuns la masă. În jurul mesei era o mică bucată de pământ și o masă. Mi-am încrucișat picioarele și am meditat. Pe masă a apărut o carte. Am deschis-o delicat. Pe fiecare pagină erau fotografia și poveștile rudelor mele răposate. Cartea avea o grosime impresionantă, semn că neamul meu fusese numeros, iar acum eu nu mai am pe nimeni. Un nou val de melancolie m-a cuprins.

Am citit sfârșitul poveștii tatălui meu și am aflat că a fost ucis de cel alături de care el și fratele meu erau îm mașină. Îl împușcase. De-asta știuse când să sară din mașină. Acum îmi era clar, dar de ce? Am răsfoit și poveștile celorlate rude. Fuseseră ucise. Toate. Un nume de familie apărea peste tot, începând de la bunicul meu. Numele era Cloud.

 – Bună, draga mea!

 – Bunicule?

 – Da, nu chiar eu. Sunt doar spiritul bunicului. Iartă-l pentru ce a făcut, așa cum ei nu au putut să-l ierte.

Citindu-mi nedumerirea de pe chip, m-a îndemnat să dau la pagina dedicată lui. Citește acest paragraf.

În paragraf era menționat faptul că el ucisese un neamț în timpul celui de-al doilea război mondiat și nu fusese pedepsit. Numele era Cloud. Rudele neamțului au aflat și au încercat să-l ucidă, dar nu au reușit. În schimb, ei și-au propus să ucidă tot neamul, mai degrabă zis clanul care era implicat în acțiunile secrete ale statului, împotriva nemților. Nu am știut niciodată aceste lucruri. De ce nu mi le-a spus nimeni?

 – De asta au ucis-o pe mama?

 – Din păcate da. Acum ei vin după tine, dar noi avem un plan.

 – Care noi?

Și deodată au apărut siluetele spiritelor familiei mele. Toți erau acolo mama, tata, fratele, bunica, mătușa, străbunicul…

 – Cei doi vor veni aici, după tine, dar îi vei provoca la un joc.

 – Ce joc?

 – Jocul vieții. Acest joc este despre o bătălie a spiritelor. Trebuie să stai în poziția lotusului și să ne ghidezi în luptă. Acesta e un duel, așa că trebuie să alegi cu care dintre cei doi te vei duela. Ne vei ghida cu mintea ta, cu ochiii închiși. Cel care va cădea primul sau cel al cărui spirite vor fi înfrânte va pierde. Ai grijă! Cel care pierde jocul va fi ucis de spiritele pe care nu le-a ajutat să învingă. Viață sau moarte? E singura modalitate să rămâi în viață.

 – Așa să fie, dar spiritele lor când vor apărea?

 – Cartea se va deschide în fața lor cum s-a deschis și în fața ta. Ei sunt pe drum acum. în dimineața aceasta ei vor ajunge. Tu te vei odihni până atunci.

M-am întins, iar somnul m-a cuprins imediat din cauza oboselii acumulate pe drum și tristeții din suflet. Toată noaptea a plouat și simțeam cum cerul plânge în locul meu.

Dimineață s-au auzit voci. Bătrâna care mă condusese până aici plecase. Dar când? Unde?

 – Bună, micuțo!

Atunci am știut. Îl vedeam clar pe cel care fusese în mașină pe Podul Blestemat. Avea aceiași ochii negri, lipsiți de orice repect, de orice însuflețire. Era foarte înalt, iar părul era aproape alb. Fuma nestingherit. Cel de lângă el era scund și părea umfat, ca și cum ar fi avut o alergie. Era la fel de lipsit de inimă, dar nu îl mai văzusem până atunci.

 – Vă provoc la Jocul Vieții! Asta doar dacă aveți curajul să ne înfruntați pe mine și pe familia mea.

 – Glumești, nu? Cum poate o fetiță neînsemnată ca tine să ne înfrungă?spuse cel înalt.

 – Nu glumesc și te aleg pe tine cel care a adus sfârșitul tatei și fratelui.

 – Foarte bine. Să înceapă Jocul!

S-a așezat în poziția lotusului la fel ca mine, iar lângă cartea mea, a mai apărut una, iar pe copertă scria Cloud. Celălalt stătea pe margine, când poteca s-a prabușit. Acum rămăsese doar bucata de pământ pe care stătea masa și noi. Dintr-odată acea bucată de pământ s-a rupt în trei. Una pentru mine, una pentru dușmanul meu și una pentru masă. Sub noi era vidul. Eu eram pe partea albă, el pe cea neagră, iar masa la mijloc.

Au ieșit sute de spirite din ambele cărți, iar războiul a început. Aveam în minte trei cuvinte- LUPTĂ- VIAȚĂ-FAMILIE.

Se auzeau urlete îngrozitoare. Recunoșteam oriunde vocile familiei mele ca să știu că noi învingeam.

De spaimă, celălat călău a început să arunce cu pietre în mine, cu scopul de a mă dezechilibra, dar nu a reuși deoarece din spatele lui am putut distinge un strigăt uman de luptă. Strigătul bătrânei Lisa. Cât ai clipi, călăul căzuse în vid.

Bătălia era pe sfârșite. Învingeam. Plângeam din cauza efortului. Mă durea capul îngrozitor. Corpul îmi ceda.

La un moment dat, se aude un urlet sfâșietor de durere, iar spiritul adversarului se înalță, iar corpul inert i se prăbușește în vid.

Am învins! Într-o secundă, toate spiritele s-au evaporat în afară de cel al bunicului.

 – Pune-ți o dorință!

 – Îmi doresc ca familia mea să trăiască!

Când m-am trezit, eram acasă, iar toată familia era în jurul meu. Ne-am îmbrățișat și am plâns împreună de fericire. Totul revenise la normal, iar viața nu ne mai era amenințată.

 

SFÂRȘIT

 

 

Columban Alessia
Școala Gimnazială Nr. 1
Loc. Videle

 

 

Votează eseul: 
[Total: 11 Media: 4]