PODUL CU VECHITURI

PODUL CU VECHITURI

Era o zi mohorâtă de toamnă, o zi aparent banală, care nu anunța nimic deosebit. Prin fereastra casei noastre din Colorado Springs, priveam spectacolul pe care natura mi-l oferea. Frunzele desprinse din copacii care se dezbrăcau parcă de hainele primăverii acopereau gazonul proaspăt, formând un covor multicolor fascinant. Totul era grandios și mi se părea că eram transpus într-un decor fermecat, de basm. Locuiam, în toamna anului 1923, împreună cu părinții mei și frățiorul meu mai mic, Daniel, într-un cartier rezidențial dintr-un oraș situat la 100 km sud de Denver. Tatăl meu era un fost jucător de baseball, în timp ce mama se ocupa cu arhitectura. Fratele meu și cu mine eram interesați de școală, mai mult sau mai puțin.

În timp ce stăteam și priveam paleta de culori care mi se desfășura în fața ochilor, în mintea mea a apărut un gând: Ce-ar fi să ies afară și să mă bucur mai mult de priveliște? Zis și făcut. M-am îmbrăcat corespunzător și am țâșnit ca din pușcă afară. Mama era la bucătărie, încercând să ne pregătească desertul preferat, iar tata și cu fratele meu erau plecați în pădure pentru a aduce lemne pentru foc.

Odată ieșit afară, am pășit cu sfială pe covorul de frunze, bucurându-mă de aerul curat și de atmosfera plină de farmec a toamnei târzii.

Totul era parcă ireal și mi se părea că sunt teleportat în alte sfere. Nimic nu anunța tragedia ce avea să urmeze.

Vrăjit de simfonia naturii și purtat într-un cadru feeric, brusc am auzit o bubuitură puternică. Neștiind dacă este vis sau realitate, m-am întors și am văzut un fum gros ieșind din casă, iar apoi o flacără m-a orbit atât de mult încât mi-am acoperit fața. Speriat, am vrut să intru în casă să ajung la mama, dar focul se extindea cu putere. Atunci, i-am văzut pe tata și pe fratele meu intrând pe poartă și am alergat la ei. Tata m-a luat în brațe și m-a întrebat:

Fiule, ce s-a întâmplat? De unde a apărut focul acesta?

Nu știu, tată, stăteam afară și priveam frunzele cum cad, iar, deodată, am auzit un zgomot puternic și am văzut cum o flacără mare ieșea din casă. Problema este că mama este în bucătărie și nu poate ieși. Te rog, salveaz-o!

Repede, tata își făcu loc în casă printre lemnele căzute din cauza focului, în timp ce noi priveam terifiați scena. Minutele parcă treceau foarte greu și eram îngroziți de gândul că am putea rămâne singuri pe lume. După vreo douăzeci de minute, prin perdeaua de fum din fața ușii, zăresc o siluetă masculină care încerca să-și facă loc printre bucățile de lemn carbonizate. Cu lacrimi în ochi și sfâșiat de durere, ne spuse:

Îmi pare rău, copii, dar nu am mai putut face nimic pentru mama voastră.

În clipele acelea, simțeam că tot universul nostru se prăbușise, viața parcă nu mai avea niciun sens fără mama, pentru că ea era cea care ne ținea uniți și care oferea echilibru căminului.

Rămași sub cerul liber, am plecat spre Denver, deoarece tata ne povestise că mătușa Greta are o casă acolo și că putem rămâne în ea până reușim să ne cumpărăm o locuință. După două ore de mers cu mașina, am ajuns la destinație.

Aflați încă sub impactul pierderii mamei, ne-am instalat fiecare în câte o cameră, neavând nicio preferință. Inima mi-era pustie și aș fi vrut să fie vorba de un coșmar din care să mă trezesc și s-o văd pe mama cum îmi zâmbește când mă trezesc. Din păcate, totul era real și nu puteam înțelege de ce a fost nevoie de un asemenea sacrificiu. Ieșit parcă din transă, m-am îndreptat spre ușa casei, am intrat și mi se părea că totul nu avea sens. Am vrut să-i spun ceva tatălui meu, însă obseala acumulată mă lăsa fără reacție și am decis să mă odihnesc, lăsând pentru a doua zi explorarea casei.

A doua zi, tata a plecat în căutare de lucru, în timp ce fratele meu și cu mine am început să cotrobăim prin casă. Totul era sinistru, parcă eram într-o clădire din secolul al XVI-lea, construită în stil victorian, cu multe ornamente parcă pictate pe pereții roși și plini de igrasie, semn că timpul își pusese amprenta pe camerele reci și neprimitoare, odată cu trecerea anilor.

Deodată, s-a auzit un zgomot îngrozitor, ca și cum un obiect greu s-ar fi desprins din tavan.

Uitându-mă în sus, am observat cum o trapă se deschide și prin cele două uși pătrunde un obiect care la prima vedere părea un prăjitor de pâine vechi, fără cablu de alimentare și ruginit. După un studiu atent, am constatat că provine dintr-o altă epocă și că o să mai descopăr și alte mistere interesante. Am tras scara care dădea în pod, m-am urcat pe scări și am fost surprins să găsesc un pod plin de vechituri, care, la prima vedere, nu te atrăgea cu nimic. Piese de mobilier roase de molii, încât țâșneau arcurile din ele, un magnetofon voluminos, o bicicletă ruginită, un aparat foto masiv și antic, un mixer electric ciudat și alte obiecte bazate pe tehnologii dubioase stăteau abandonate în podul ticsit al casei, pentru a fi descoperite și refolosite. Totul părea straniu. Ce căutau aceste obiecte în podul casei mătușii Greta? Am coborât repede scările și l-am chemat pe Danny, fratele meu mai mic:

Danny, te rog, vino repede, să-ți arăt ceva!

Ce s-a întâmplat?

Privește toate aceste obiecte! Ce părere ai despre ele? De ce crezi că se găsesc aici?

Nu știu sigur; ceea ce vreau să spun este faptul că acum nu găsesc o explicație pentru ceea ce ni se întâmplă.

Poate casa a aparținut cu mult timp în urmă unui om de știință sau unui inventator, nu crezi?

Da, se poate, dar ce să caute într-o casă veche din Denver? Și cine a strâns toate obiectele acestea în pod?

Andrei, eu cred că trebuie să scăpăm cumva de aceste obiecte. Tu ce crezi?

Da. Dar cum?

Eu zic să organizăm un târg de vechituri în curtea casei și așa putem să luăm contact cu vecinii, cu locuitorii acestui stat.

Da, ar fi o idee bună.

Normal, eu am întotdeauna idei corecte.

După mai multe schimburi de replici, am convenit ca într-o săptămână să organizăm acest târg de vechituri sub forma unei licitații în care amatorii de antichități să hotărască valoarea fiecărui obiect.

Timpul a trecut foarte repede, iar ziua mult așteptată a sosit. Printr-o portavoce, de asemenea veche, tata anunța:

BINE AȚI VENIT LA TÂRGUL DE VECHITURI ȘI OBIECTE DEMODATE, DENVER, EDIȚIA I! VĂ ROG SĂ VIZITAȚI STANDURILE CU OBIECTE ȘI SĂ STABILIȚI DUMNEAVOASTRĂ PREȚUL FIECĂRUI OBIECT. BANII OBȚINUȚI VOR FI DONAȚI UNEI FUNDAȚII CARITABILE.

Atrași de anunțul făcut, oamenii veneau valuri la târg și licitau cele mai ciudate obiecte pe care le puteai întâlni la un târg de vechituri: un aparat foto care făcea poze 3D, un magnetofon care îți citea gândurile și un mixer care știa singur să adauge ingredientele pentru vreo rețetă sofisticată.

Era un mister modul de funcționare a fiecărui obiect, însă presupun că acest lucru făcea tot farmecul unor vechituri. Deși a fost prima dată când am organizat un astfel de târg, evenimentul a fost un real succes.

Odată cu lăsarea serii, am constatat că nu mai rămăseserăm cu aproape niciun obiect vechi, spre bucuria și liniștea noastră.

În ziua următoare, m-am trezit plin de energie și dornic să merg la școală pentru a-mi cunoaște noii colegi, însă am auzit niște țipete și strigăte de revoltă afară. M-am uitat pe geam și am observat o mulțime de oameni nemulțumiți, pe care tata încerca să-i potolească:

Dați-ne banii înapoi! Obiectele pe care le-am luat de la voi nu sunt bune de nimic.

Eu am luat un magnetofon de la tine și, în loc să pot asculta muzică la el, îmi înregistrează gândurile, spuse unul.

Eu am luat un aparat foto care, în loc să facă poze, focalizează lucruri inexistente, ca și cum ar fi dintr-o altă epocă de mult timp apusă, a spus un altul.

Calmați-vă, vă rog, le-a spus tata, totul are o rezolvare. Vom clarifica misterul obiectelor din podul cu vechituri în curând. Nu vă impacientați! Acestea vor să ne vorbească și să ne transmită un mesaj. Aveți răbdare și veți afla marea taină ce se ascunde în spatele lor.

După câteva momente, nemulțumiții s-au întors la casele lor, dornici să cerceteze în profunzime obiectele achiziționate și să descopere misterele ascunse ale apariției lor. Experiența PODULUI CU VECHITURI m-a făcut să înțeleg că orice lucru, vechi sau nou, are valoare și că ar trebui să fim mai toleranți și să acceptăm și unele imperfecțiuni ale celor de lângă noi, să ne acceptăm așa cum suntem.

Manolache Andrei Raul

Clasa a V-a B

Școala Gimnazială Cândești

Loc. Cândești, jud. Buzău

Prof. coordonator: Fănică Daniel

 

 

Votează eseul: 
[Total: 1200 Media: 4.9]